Ferestre…

Le întâlnim la tot pasul. Nici nu putem concepe viaţa noastră fără ele. Cum ar fi o casă fără ferestre? Doar nişte ziduri reci, dincolo de care nu poţi vedea nimic. Şi dincolo de care nu se poate vedea nimic spre exterior.

O fereastră înseamnă o deschidere spre ceva… Privind prin ea, în faţa ochilor ţi se deschide o perspectivă, un orizont. Dar şi invers! Privind printr-o fereastră, poţi să vezi interiorul unei case, al unei clădiri, un microunivers protejat de nişte ziduri.

Să priveşti spre ferestre, poate fi fascinant. Mintea omului a imaginat atât de multe moduri de a realiza o fereastră. De la cele mai simple, la cele mai complicate, înguste sau largi, înalte sau scunde, luminoase sau întunecate, deschise sau închise, prietenoase sau ostile, împodobite cu flori sau cu… gratii şi obloane, cu ancadramente sofisticate sau foarte simple, pătrate, rotunde, dreptunghiulare, în forme simple sau complicate, ferestrele sunt „ochii” unei case. Prin care aceasta priveşte către lume, parcă spunând ceva despre cei ce locuiesc înăuntru. Ferestrele pot face ca o casă să fie cât mai frumoasă.

Până şi în lumea virtuală, informatică, avem parte de …ferestre. Windows! Le ştie lumea întreagă. Deschideri spre o lume fascinantă în care ne pierdem uneori, privind prin …ferestre.

Ochii noştri sunt numiţi adeseori…ferestre… Ferestre ale sufletului!

Published in: on 26/08/2008 at 5:04 pm  Comments (2)  
Tags: , , ,

Castelul Reginei Maria de la Balcic – „Raiul florilor” (I)

Prima oară când am auzit de Balcic, citeam într-o revistă despre cea care a fost Regina Maria a României personalitate covârşitoare a vieţii politice, culturale şi spirituale a ţării noastre, care a jucat un rol decisiv în făurirea României Mari la 1918. Nepoată a Reginei Victoria a Angliei şi a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, Regina Maria şi-a lăsat o amprentă inconfundabilă în istoria acestui popor pe care l-a iubit enorm şi cu care a ajuns să se identifice în tot ceea ce a făcut. Locurile pe care le-a iubit şi în care a zăbovit în anii vieţii sale, păstrează şi acum un parfum deosebit al sufletului său cu totul minunat.

Anul acesta, la 18 iulie, s-au împlinit 70 de ani de la mutarea la cele veşnice a Reginei Maria a României (†1938). Au fost numeroase manifestările care au comemorat această mare personalitate a românilor. S-au scris şi s-au rostit multe cuvinte elogioase. Şi pe bună dreptate, căci Regina Maria merită respectul şi consideraţia întregului popor român, pentru tot ceea ce Majestatea Sa a făcut din dragoste pentru poporul în fruntea căruia a fost unsă Regină, rol pe care l-a onorat din plin, fiind ca o mamă spirituală a tuturor românilor, mai ales în momentele istorice deosebit de grele.

Cuvintele nu sunt niciodată de-ajuns. Mereu mai rămâne ceva încă nespus… Uneori lucrurile şi locurile mărturisesc mai bine decât oamenii, despre cei care au trecut pe acolo, despre cei ce le-au făurit şi şi-au lăsat o parte din sufletul lor în ctitorii care dăinuie. Sunt locuri care trebuie vizitate mai ales cu sufletul. Ceea ce ochiul vede, trebuie să treacă prin inimă, pentru a înţelege cât mai bine ceea ce ne-au lăsat ca moştenire cei de dinaintea noastră.

Balcicul este un astfel de loc. A fost locul de suflet al Reginei Maria. A lăsat ca testament să-i fie adusă inima aici, după moarte şi aşezată în mica bisericuţă „Stella Maris”, de la malul mării. Nu departe de locul unde stătea pe micul tron de marmură, contemplând în cea mai deplină linişte nesfârşitul mării, soarele apunând printre valuri. Întreg talentul artistic cu care a fost dăruită din plin de Dumnezeu, gustul rafinat pentru frumos, bogăţia sufletului romantic, sensibilitatea extraordinară de care dădea dovadă, toate acestea au izvodit acolo, în micul Oraş Alb de la malul Mării Negre, între nisipurile argintii, o reşedinţă de vis, un mic castel cu turn, o mică bisericuţă – Stella Maris („Steaua Mării”) – şi un parc imens plin de copaci deosebiţi şi grădini suspendate, un adevărat rai al florilor, prin care şi-a plimbat paşii de atâtea ori, bucurându-şi sufletul de o frumuseţe dumnezeiască.

La atâţia ani de la moartea Reginei Maria şi astăzi resimţi prezenţa sa plină de iubire, în acest loc minunat. Prea puţin s-au schimbat în castelul de la Balcic. Şi chiar dacă acest pământ a fost pierdut demult de români (1940), pentru bulgarii şi românii din Balcic, castelul şi grădina au rămas peste timp şi peste istorie ca fiind ale Reginei Maria. Pentru câţiva ani, Balcicul a fost locul unde s-a odihnit inima marii Regine. Chiar dacă a fost mutată în ţară, după cedarea Cadrilaterului, la Balcic au rămas amintirile, locurile, copacii, florile, urma paşilor Reginei, parfumul atâtor întâlniri de seamă, amintirea oamenilor deosebiţi care au trăit sau au trecut pe aici.

Ca vizitator al acestor locuri, te simţi asemeni unui pelerin ce vizitează locuri cu o mare încărcătură religioasă. Totul în jur reflectă atmosfera timpurilor de demult, prezenţa spirituală a marii Regine. Florile au fost răsădite cu grijă, aproape ca şi în vremea sa, când arăta grădinarului priceput de la Balcic modul în care dorea să arate grădina. Iar grădinarul a pus în această operă tot sufletul său, pentru Regina sa. Azi admirăm la Balcic „grădina botanică Sfinţii Constantin şi Elena”. De fapt e grădina reginei Maria! Dacă paşii vă vor purta vreodată prin Balcic, nu ezitaţi să împliniţi această călătorie de suflet, într-un loc care va rămâne cu siguranţă la sufletul dumneavoastră.

Cuvintele nu pot descrie bogăţia de simţăminte pe care le încerci vizitând Castelul Reginei Maria. Cele câteva fotografii pe care le-am pus aici, sunt doar o mică dovadă a celor spuse. Şi un îndemn ca să vizitaţi acest loc minunat!

Capela “Stella Maris” din incinta castelului Reginei Maria din Balcic

Lolica

De când mă ştiu am iubit animalele. Am trăit printre ele, am crescut având alături tot felul de orătănii, m-am învăţat cu compania lor, să le vorbesc, să încerc să le înţeleg, să mă bucur de aceste făpturi pe care Dumnezeu ni le-a lăsat ca să ne umple viaţa, să ne fie de ajutor şi avem parte şi de altceva decât egoismul omului. Numai cine ştie să aprecieze şi compania unui animal, vede viaţa într-un mod cât mai adevărat, învaţă să fie mai atent, mai altruist, mai bun. Fie că este un căţel, o pisică, un papagal, găinile şi raţele din ogradă, vaca, calul, purceluşii sau oricare alt animăluţ, viaţa alături de ei e mult mai frumoasă. În modul lor necuvântător, aceste făpturi minunate ne arată ataşamentul, credinţa, recunoştinţa, bunătatea, iertarea, dragostea. Calităţi pe care, de multe ori, oamenii nu ştiu să le arate, deşi avem pretenţia că suntem nişte fiinţe superioare. Din lumea celor care nu cuvântă avem atât de multe de învăţat! Iar de multe ori ele ajung chiar să ne dea lecţii, nouă oamenilor…

În vara acestui an, a părăsit lumea aceasta şi ograda în care a slujit cu credinţă mulţi ani, căţeluşa mea Lolica. După o bătrâneţe grea, cu multe suferinţe şi dureri chinuitoare, aveam să o găsesc într-o dimineaţă de început de iunie, dormindu-şi somnul din urmă, în coşul ei de răchită, în care îşi odihnise în ultimul timp oasele ei obosite şi bătrâne. A adormit liniştită, cu urechile ridicate, de parcă voia să mă asigure că şi după moarte ea va veghea la postul său, să fie totul în regulă, curtea bine păzită şi orice intrus repede îndepărtat prin vigilenţa pe care a arătat-o mereu, împlinindu-şi datoria de câine de pază.

A fost un câine extraordinar. Nu a uitat niciodată că a fost luată de pe stradă, când era doar un ghemotoc de blană, dintr-un şanţ, unde fusese abandonată de cine ştie cine? şi adoptată cu dragoste de toţi membrii familiei. Şi-a acceptat imediat numele de Lolica (sau Lola), la care răspundea imediat, ridicând urechile cu atenţie. Era topită după dulciuri! Ronţăia cu plăcere bomboane, mai puţin pe cele mentolate, pe care le lăsa repede jos. Îi plăcea enorm să fie mângâiată pe creştet, mai ales în ultima vreme, când vederea o cam lăsase, auzul se împuţinase şi o boală grea îi chinuia bătrânele oase, pricinuindu-i multe dureri şi suferinţe. Deşi îi era tot mai greu, aproape târându-se făcea turul curţii, pentru a ne arăta tuturor că nu a ajuns un biet câine bătrân şi inutil.

Nu pot să uit o întâmplare tragică din viaţa ei de câine. În primii ei ani de viaţă, a reuşit să iasă din curte, într-o dimineaţă de primăvară. S-a bucurat de libertatea străzii, dar numai pentru puţin timp. Cineva a văzut-o, a prins-o şi a sechestrat-o o vară întreagă, pe lângă o bostană de pepeni. Cât se va fi chinuit ca să scape de acolo…numai ea ştie! În lunile de arest la bostană, a luat obiceiul de a ronţăi ştiuleţi de porumb – singura hrană ce i-a fost oferită probabil, obicei pe care l-a păstrat şi multă vreme după acest episod. Spre toamnă a reuşit să evadeze. A străbătut câmpul întreg, printre tarlale cu tot felul de culturi agricole, a intrat în sat şi, mânată de simţurile ei ascuţite şi de indicii secrete numai de ea ştiute, a găsit strada şi casa din care plecase cu imprudenţă cu luni în urmă. A aşteptat în dreptul porţii, neîndrăznind să dea buzna în curtea care îi lipsise atât de mult. Când a fost recunoscută de cei ai casei, a intrat cu bucurie în curte, gudurându-se fericită la picioarele tuturor. În sfârşit acasă! – părea să spună prin lătratul ei voios. Din acea zi, nici nu a mai vrut să ştie de vreo ieşire la stradă! Dincolo de poarta ogrăzii, pentru ea erau numai periocole şi oameni răi. De aceea şi-a apărat cu mai multă îndârjire curtea, alungând cu lătrături, mârâituri şi chiar muşcături, pe orice străin care îndrăznea să intre pe teritoriul ei.

A fost un câine înţelept. A acceptat cu răbdare şi pe mai tinerii ei colegi de ogradă, fără să îşi arate în vreun fel superioritatea pe care vârsta ei venerabilă o impunea faţă de tineret. La fereastra camerei mele, a răsunat ani de zile lătratul ei ferm, care mă asigura că este la datorie şi că totul este în regulă.

Îmi este dor de Lolica. Ca şi de toţi ceilalţi câini pe care i-am avut şi pe care nu pot să-i uit: Azorică, Grivei, Lăbuş, Nikişor, Bobică, Coca şi ceilalţi… Suflete calde, credincioase, iubitoare…

Published in: on 21/08/2008 at 10:55 pm  Comments (6)  
Tags: , ,

Răsărit şi apus de soare la malul mării….

Ce poate fi mai frumos decât un răsărit de soare la malul mării? Poate un… apus de soare! Sunt două momente unice cu care ziua începe şi apoi se încheie, pentru a face loc … altei zile! Sunt momente ce nu se pot exprima suficient de bine în cuvinte şi care se cer primite în suflet pur şi simplu. Să mergi pe malul mării când ziua încă se îngână cu noaptea, să „auzi” liniştea care domneşte peste toate, să simţi briza răcoroasă a mării cum îţi mângâie faţa, să priveşti cu nerăbdare acea linie a orizontului, în care cerul sărută marea şi pe care apare încet, încet, un punct roşu care devine tot mai mare, aducând strălucire pe întreaga boltă cerească. Un moment de mare emoţie, pe care mulţi îl aşteptăm cu nerăbdare la fiecare revedere cu marea… În faţa imensităţii ei nu poţi să fii îndiferent. Sentimentele puternice care te încearcă la malul mării, te fac să înţelegi că viaţa aceasta este un dar atât de preţios, de care trebuie să ne bucurăm din plin, în cel mai frumos chip. Şi o putem face începând prin a admira şi preţui frumuseţile pe care Creatorul ni le-a dăruit nouă, oamenilor…

O istorioară de demult ne povesteşte că un împărat se plimba odată pe malul mării, cugetând la viaţa sa. Valurile mării îi udau încălţările slăvitului împărat. Văzând aceasta le-a poruncit mânios să se retragă îndată din faţa sa. Dar valurile veneau rând pe rând, ca şi până atunci, udându-i picioarele…. Atunci s-a întrebat împăratul: „Oare ce putere mi se pare mie că am în această lume, dacă nici valurile mării nu îmi ascultă poruncile?” Ea, marea, ne vorbeşte prin măreţia ei, în multe feluri….. Foşnetul valurilor sunt şoaptele ei pline de mister… Nu degeaba Poetul şi-a dorit, ca un ultim dor, să-şi odihnescă ultimul somn la malul mării….

După strălucirea zilei, după ce ne-am bucurat de razele fiebinţi ale soarelui, de mângâierea valurilor calde, de nisipul încins, de adierea brizei care ne mai răcoreşte puţin fierbinţeala, este momentul apusului, cu vraja sa magică… Încet, încet, soarele păleşte, strălucirea arzătoare se domoleşte, căldura de afară se preschimbă în răcoare, iar discul solar redevine acel punct luminos roşiatic, care se retrage lin dincolo de linia orizontului. Lumina lasă loc întunericului, ziua lasă loc nopţii, luna îşi face apariţia pe cer, iar bolta cerească se împodobeşte cu un nesfârşit covor de stele.

Toate acestea se întâmplă în fiecare zi a vieţii noastre. În felurite chipuri, asemeni unui caleidoscop al naturii, care ne oferă mereu imagini noi, minunate. Însă de câte ori ne gândim la toate acestea? De câte ori ne facem puţin timp pentru astfel de bucurii înălţătoare pentru sufletul nostru? De ce oare le lăsăm cu prea multă uşurinţă să treacă pe lângă noi. Uneori nici nu le vedem, măcar şi în treacăt, în viteza alergării noastre după vânt….

„Dacã…”

Dacã-ţi rãmâne mintea când cei din jur şi-o pierd,
Şi fiindc-o ai te-apasã sub vorbe care dor,
Dacã mai crezi în tine când alţii nu mai cred

Şi-i ierţi si nu te superi de îndoiala lor,
Dacã de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goalã nu-ţi clatini gândul drept,
Dacã, izbit de urã, nu te rãzbuni urând

Şi totusi nu-ţi pui mascã de sfânt sau de-nţelept,
Dacã visezi, dar visul stãpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacã-ncercând triumful sau prãbuşirea taci

Şi poţi, prin amândouã trecând, sã fii la fel,
Dacã înduri sã afli cinstitul tãu cuvânt,
Rãstãlmãcit, naivii sã ducã în ispitã,
Sau truda vieţii tale, spulberatã-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocitã,
Dacã poţi strânge toate câstigurile tale,
Ca sã le joci pe-o carte şi sã le pierzi aşa,
Şi iarãşi de la capãt sã-ncepi aceeaşi cale,
Fãrã sã spui o vorbã de neizbânda ta,
Dacã poţi gândul, nervii şi inima sã-i pui,
Sã te slujeascã încã peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altã forţã nu-i afarã de voinţa ce le impune spor,
Dacã te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângã şef tu umbli ca lângã-un oarecare,
Dacã de rãi sau prieteni nu poţi sã fii rãnit,
Dacã nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
Dacã ajungi sã umpli minutul trecãtor,
Cu şaizeci de clipe de veşnicii, mereu,

Vei fi pe-ntreg Pãmântul deplin stãpânitor ,
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

de Rudyard Kipling (1865-1936)

Published in: on 01/08/2008 at 5:14 pm  Comments (2)  
Tags: , ,

Demnitate şi onoare

De curând, una dintre televiziunile din ţara noastră a difuzat un film de mare succes la vremea apariţiei sale: „Scent of a Woman” (Parfum de femeie, în limba română), distins cu premiul Oscar şi cu Globul de Aur in 1993 şi deosebit de apreciat până azi. Un film cu o serie de întâmplări banale, simple, dar care se transformă într-o adevarată lecţie de viaţă. Mai ales pentru eroul-adolescent, un tânăr ca atâţia alţii din ziua de astăzi. În centrul subiectului apare un personaj frământat de cumplite conflicte interioare ce se materializează în momente de criză paroxistice. Marcat de un trecut întunecat, plin de greşeli, dar mai ales de tragica pierdere a vederii, morocănosul colonel Frank Slade, interpretat magistral de Al Pacino şi tânărul Charlie Simms, interpretat foarte bine de Chris O’Donnell, fac o incredibilă partitură a doi oameni neadaptaţi în acest tumultuos secol al marilor transformări sociale şi spirituale. Un secol marcat de deconstructivism, de abandonarea de către oameni a marilor valori şi idealuri care au marcat această lume secole la rând. Un timp în care unii contruiesc, dar atâţia alţii demolează, distrug.

Dincolo de peripeţiile cu iz de aventură prin care trec personajele principale, mesajul pe care această peliculă îl transmite este unul cu un impact deosebit: nevoia de demnitate şi onoare pentru fiecare membru al acestei societăţi. O joacă de adolescenţi, o glumă proastă faţă de unul dintre profesori, este pe punctul de a se transforma într-o tragedie. Din păcate, nu cei vinovaţi vor fi pe punctul de a trage ponoasele, ci doar nevinovatul Charlie Simms, un tânăr de condiţie modestă, fără nicio susţinere sau ocrotire, dar plin de demnitate, de verticalitate. Somat să-şi denunţe colegii, el preferă decizia nedreaptă de a fi exmatriculat, chiar fară a fi vinovat de ceva, decât să-şi calce pe principii.. Aici intervine enigmaticul colonel Slade, singurul care vrea să îi ia apărarea tânărului Simms, cel care îi fusese alături pentru câteva zile, alungându-i singurătatea. În faţa unei săli arhipline de studenţi şi profesori, el denuţă ipocrizia unor dascăli care în loc de educaţie bazată pe principii morale, învaţă sufletele tinere să-şi curme zborul spre libertate şi înălţimi şi să înveţe să se târască prin această lume plină de mizerie morală. Şi fac asta tocmai condamnând o atitudine demnă, corectă, principială. Reacţia tinerilor prezenţi a fost una de entuziasm, iar decizia de exmatriculare este anulată. Orbul colonel Slade, el însuşi un marginalizat, un neînţeles, dă astfel o lecţie de demnitate şi onoare unor tineri care îl aproba şi îl admiră necondiţionat.

Oare câţi dintre noi mai vorbim azi de onoare, de demnitate. Dar de patriotism? Cât mai înseamnă ele pentru noi, astăzi? Şi dacă nu ne mai gandim la aceste concepte considerate pe nedrept perimate, oare realizăm cît de mult pierdem? Oamenii au nevoie de demnitate şi de onoare. Fără ele nici nu am mai fi oameni, ci doar nişte biete vieţuitoare, printre altele… Să învăţăm fiecare şi unul pe altul, să fim oameni de onoare şi oameni demni. Aşa cum ne-au arătat de atâtea ori înaintaşii noştri. Cei care s-au sacrificat pentru urmaşii lor.

E important să nu uităm să fim demni. Şi să rămânem oameni de onoare!

„Matematica mântuirii”

Fiecare dintre noi ne amintim, într-un fel sau altul, de începuturile pline de emoţie în lumea fascinantă a matematicii. Mulţimi de numere, de simboluri, de operaţii tot mai complicate, de teorii şi abstracţiuni parcă tot mai ermetice, pe masură ce înaintam în experienţa şcolara. Şi, nu odată, fiind în impas, am ajuns să ne întrebăm cu „firească” îndreptăţire: la ce îmi vor folosi vreodată toate acestea?

Unii ajung să înţeleagă rostul acestui demers teoretic, alţii nu. Căci, dincolo de numere, de simboluri complicate, de abstracţiuni crezute fără sens, ea – matematica, este imaginea cifrată a realităţii concrete. De la banala unitate, acel simplu 1 şi până la sisteme complicate, numere complexe şi tot felul de lucruri care par că ne îndepărtează tot mai mult de realitatea pe care o socotim atât de simplă. Dar nu este aşa.

Asemeni lui Toma din Evanghelie, ajungem să nu credem decât în ceea ce este pipăibil, „simţibil” doar prin banalele noastre simţuri, atât de limitate din perspectiva cunoaşterii. Ce este dincolo de acestea… mai lesne ne e să spunem că… nu există! Pentru omul logicii concrete, imediate, este real şi important doar ceea ce se subscrie logicii lui 1 + 1 = 2. Ce e mai mult decât atât…. e prea mult deja!

Numai ca ea, matematica, prin propriul ei limbaj, dezvoltat de-a lungul a milenii întregi de oameni luminaţi, caută să depăşească orice graniţe şi să pătrundă până în supra-realităţile acestui Univers! Uşurinţa cu care se folosesc categorii precum plus infinit (+∞), minus infinit (-∞), este la fel cu a aceluia care mărturiseşte cu credinţă că Dumnezeu este absolutul, infinitul însuşi, nemărginirea! Căci, oare la care infinit se referă matematica? Câtă vreme ştim şi ne dăm seama că nu pot fi mai multe … infinituri?

Şi-atunci, întrega realitate care ne înconjoară, atât cea perceptibilă, pipăibilă, cât şi cea supraperceptibilă, capătă noi valenţe din perspectiva limbajului matematic:

· Sinusoida ne aminteşte de viaţa noastră oscilantă, cu urcuşuri şi coborâşuri…

· Graficul funcţiei exponenţiale parcă ne spune ca idealul absolut al sfinteniei este ceva ce tinde doar spre nemarginirea infinitului.

·Sistemele de ecuatii cu multe necunoscute,vorbesc parca de insasi viata noastra, inscrisa pe coordonate carora nu le cunoastem niciodata toate datele si ne tot straduim sa le descifram….sa le rezolvam…sa le aflam la timp…

·Multimea vida e insusi infernul unei lipse totale a Iubirii divine, intunericul absolut… moartea!

·Spre exemplu, semnul plus (+) reprezentat în algebră prin cruce, este cel ce arata operaţia de adunare. Este semnificativ că algebra a ales acest semn, al crucii, pentru o operaţie care adună. Şi din perspectivă creştină, Sf. Cruce este semnul care adună, pune laolaltă Cerul şi Pământul, valorifică, salvează totul. Prin Cruce, toate duc la Hristos. Iar prin Cruce mai intelegem si Jertfa care mantuieste!

Şi câte alte corelaţii se pot face! Aşa cum şi marii matematicieni din istorie au înţeles ştiinţa lor ca pe un mijloc, un instrument care ne poate ajuta să înţelegem şi mai bine tainele dumnezeieşti, tainele pe care Dumnezeu le-a pus la baza acestui Univers. Pe care nu îl vom putea înţelege deplin fără a ne raporta la realităţile ultime, supreme, dumnezeieşti. Însuşi sensul vieţii noastre presupune o matematică cu multe operaţii, funcţii, necunoscute, parametri … pe care suntem chemaţi să învăţam să le desluşim şi rezolvăm, după nişte „algoritmi” bine precizaţi de principiile divine. Iar „rezolvările” vor purta chipul, amprenta personală a fiecărui om, până dincolo, în veşnicie, la „plus infinit”!

Atunci când vom înţelege şi din această perspectivă matematica (şi toate ştiinţele, în general), vom vedea că întrebarea copilărească: „la ce-mi folosesc toate acestea?” nu-şi mai are niciun temei şi că toate aceste dimensiuni ale cunoaşterii umane nu sunt decât părţi ale aceluiaşi întreg, piese dintr-un mozaic nesfârşit şi plin de frumuseţe şi diversitate ale unui Univers în care Dumnezeu a pus cu Iubire amprenta frumuseţii şi a înţelepciunii Sale nesfârşite.