Răsărit şi apus de soare la malul mării….

Ce poate fi mai frumos decât un răsărit de soare la malul mării? Poate un… apus de soare! Sunt două momente unice cu care ziua începe şi apoi se încheie, pentru a face loc … altei zile! Sunt momente ce nu se pot exprima suficient de bine în cuvinte şi care se cer primite în suflet pur şi simplu. Să mergi pe malul mării când ziua încă se îngână cu noaptea, să „auzi” liniştea care domneşte peste toate, să simţi briza răcoroasă a mării cum îţi mângâie faţa, să priveşti cu nerăbdare acea linie a orizontului, în care cerul sărută marea şi pe care apare încet, încet, un punct roşu care devine tot mai mare, aducând strălucire pe întreaga boltă cerească. Un moment de mare emoţie, pe care mulţi îl aşteptăm cu nerăbdare la fiecare revedere cu marea… În faţa imensităţii ei nu poţi să fii îndiferent. Sentimentele puternice care te încearcă la malul mării, te fac să înţelegi că viaţa aceasta este un dar atât de preţios, de care trebuie să ne bucurăm din plin, în cel mai frumos chip. Şi o putem face începând prin a admira şi preţui frumuseţile pe care Creatorul ni le-a dăruit nouă, oamenilor…

O istorioară de demult ne povesteşte că un împărat se plimba odată pe malul mării, cugetând la viaţa sa. Valurile mării îi udau încălţările slăvitului împărat. Văzând aceasta le-a poruncit mânios să se retragă îndată din faţa sa. Dar valurile veneau rând pe rând, ca şi până atunci, udându-i picioarele…. Atunci s-a întrebat împăratul: „Oare ce putere mi se pare mie că am în această lume, dacă nici valurile mării nu îmi ascultă poruncile?” Ea, marea, ne vorbeşte prin măreţia ei, în multe feluri….. Foşnetul valurilor sunt şoaptele ei pline de mister… Nu degeaba Poetul şi-a dorit, ca un ultim dor, să-şi odihnescă ultimul somn la malul mării….

După strălucirea zilei, după ce ne-am bucurat de razele fiebinţi ale soarelui, de mângâierea valurilor calde, de nisipul încins, de adierea brizei care ne mai răcoreşte puţin fierbinţeala, este momentul apusului, cu vraja sa magică… Încet, încet, soarele păleşte, strălucirea arzătoare se domoleşte, căldura de afară se preschimbă în răcoare, iar discul solar redevine acel punct luminos roşiatic, care se retrage lin dincolo de linia orizontului. Lumina lasă loc întunericului, ziua lasă loc nopţii, luna îşi face apariţia pe cer, iar bolta cerească se împodobeşte cu un nesfârşit covor de stele.

Toate acestea se întâmplă în fiecare zi a vieţii noastre. În felurite chipuri, asemeni unui caleidoscop al naturii, care ne oferă mereu imagini noi, minunate. Însă de câte ori ne gândim la toate acestea? De câte ori ne facem puţin timp pentru astfel de bucurii înălţătoare pentru sufletul nostru? De ce oare le lăsăm cu prea multă uşurinţă să treacă pe lângă noi. Uneori nici nu le vedem, măcar şi în treacăt, în viteza alergării noastre după vânt….