A venit, a venit toamna!

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare…

de Nichita Stănescu

 

 

 

 

Ştefan Iordache a plecat la cele veşnice…

 Zilele acestea tristeţea ne-a cuprins sufletele. A plecat dintre noi încă un om de seamă, un om de mare valoare, un om care a dăruit enorm de mult semenilor săi. Maestrul Ştefan Iordache a trecut la cele veşnice! A schimbat scena teatrului cu scena nemărginită a cerului…. Încă un om deosebit a plecat în acest an la Domnul… Îi vom simţi lipsa, ne vor lipsi rolurile sale, interpretările magistrale, aura de mister cu care împodobea fiecare apariţie a sa în public. Ne va lipsi în mod deosebit Omul Ştefan Iordache, cu tot ceea ce l-a făcut să fie unul dintre cei mai apreciaţi şi mai iubiţi actori români. Un om de o seriozitate, dăruire, sobrietate şi modestie exemplare.

Cu ani în urmă, maestrul Ştefan Iordache lansa cartea autobiografică Regele scamator. I-am admirat gândurile simple, dar atât de sincere, de profunde, recunoştinţa sa faţă de toţi aceia care au contribuit la formarea şi lansarea sa. Gândurile frumoase faţă de bătrâna sa bunică, aceea care i-a prezis că va ajunge un scamator (adică artist!)….

Dinu Săraru afirma că Ştefan Iordache a murit ca un ţăran autentic, ca un adevărat creştin, pentru că a cerut să i se dea lumânare înainte să moară şi şi-a ţinut el singur lumânarea în mână. A fost îngropat în satul Gruiu, lângă Bucureşti, loc pe care şi l-a ales spre odihnă în ultimii ani. Nu înainte de a mai trece o dată pe la Teatrul Naţional – locul pe care l-a slujit cu atâta credinţă o viaţă întreagă…

Viaţa artistului Ştefan Iordache ne-a învaţat că valoarea adevărată a unui om stă în sufletul lui, în munca lui, în realizările, împlinirile, în  aspiraţiile imense, în felul în care a trăit, în prietenii pe care i-a cucerit tocmai prin ceea ce el a fost, în patrimoniul spiritual pe care l-a lăsat posterităţii.

Ştefan Iordache – actor, cântăreţ, artist, coleg, prieten, vecin….. un OM ADEVĂRAT! Cuvintele nu sunt niciodată suficiente şi nici cele mai potrivite, pentru a descrie un asemenea om!

Dumnezeu să vă odihnească în pace, Maestre Ştefan Iordache! Veţi rămâne în inimile multora…Cel mai iubit dintre pământeni….

 


Castelul Reginei Maria de la Balcic (II)

 Regina Maria a României va rămâne în istoria neamului românesc ca una dintre cele mai de seamă personalităţi, de numele căreia se leagă mari împliniri ale acestei ţări. După căsătoria cu prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României, care a avut loc la 29 decembrie 1892, Principesa Maria avea să devenă Regină a României în anul 1914. Deşi rolul femeilor în politică, în acea perioadă, era redus, Regina Maria a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Ferdinand, până în ultima zi a domniei sale (1927). Despre rolul său în politica românească s-au spus şi s-au scris multe. Sunt nenumărate mărturiile celor care au cunoscut-o, au admirat-o şi au preţuit-o pe Regina Maria. Ceea ce va trezi mereu o fascinaţie aparte, sunt acele amănunte legate de viaţa sa particulară, mai puţin cunoscută publicului larg. Din cărţile pe care însăşi le-a scris, aflăm amănunte deosebite, aspecte care relevă un suflet sensibil, o inimă mare, o dragoste enormă pentru această ţară, cu locurile şi oamenii ei.

Regina Maria a fost legată sufleteşte de două locuri: Balcic si Bran, locuri cărora le-a imprimat o amprentă ce se poate vedea şi astăzi. „Balcicul şi Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria.  Se spune ca Balcicul l-a descoperit cu ajutorul pistorului Alexandru Satmari, care a insistat ca Regina sa meargă în acea zonă în 1924. Un an mai târziu avea sa înceapă construcţia domeniului regal de la Balcic. An de an, acest loc a fost înfrumuseţat cu construcţii deosebite şi cu celebrele sale grădini, un adevărat rai al florilor. Datorită Reginei, în acea perioadă Balcicul a cunoscut un deosebit avânt urbanistic. Primăria a împroprietărit mulţi artişti care veneau mai ales vara aici, iar aceştia şi-au construit case.

Regina Maria era foarte iubită în Balcic. I se spunea Sultana. Era caldă şi mărinimoasă. Obişnuia să se plimbe prin oraş şi să împartă bani familiilor nevoiaşe. Vila principală a castelului său aducea cu construcţiile musulmane din zonă, având un turn înalt, precum un minaret. Uşor-uşor, mai ales în urma izolării la care a supus-o  fiul său Carol al II-lea, Balcicul a devinit locul său de refugiu şi de suflet. De aceea, în 1933, când şi-a întocmit testamentul, Regina Maria a cerut ca după moartea sa inima să îi fie depusă in micuţa capelă pe care o construise la malul Mării Negre: Stella Maris (Steaua mării), iar trupul să îi fie îngropat la Curtea de Argeş, alături de ceilalţi membri ai Familiei Regale.  Trei ani mai târziu, în 1936, Regina s-a îmbolnăvit. Moare la Sinaia, la 18 iulie 1938, la vârsta de 62 de ani.

Continuăm aici câteva modeste impresii despre acest loc cu totul special, aşa cum este Castelul Reginei Maria de la Balcic (vezi prima parte AICI). Pe lângă grădinile superbe, în care te rătăceşti admirând atâtea flori minunate, răspândite printre zeci de alei şi mulţi copaci, sunt multe clădiri şi locuri ce trebuie admirate:

Capela Stella Maris (Steaua Mării) –  un loc de suflet al Reginei. A ţinut să fie o capelă ortodoxă, din respect deosebit pentru credinţa poporului său. La ea se ajunge trecând printr-o superbă grădină de trandafiri. Se urcă câteva trepte şi se ajunge la mica bisericuţă, ascunsă printre copaci. Undeva pe peretele de piatră care susţine treptele către Capelă, se află unica inscripţie în limba româna păstrată pe întreg domeniul. Este o placă de marmură albă, pe care stă scris, cu litere aproape şterse, faptul că domeniul a fost construit de Regina Maria. Capela este foarte mică, construită din piatră şi pictată în interior. O curte mică, cu o fântână şi câteva pietre funerare pot fi văzute chiar lângă Capelă. Din timpul vieţii, Regina Maria şi-a exprimat dorinţa ca inima sa să fie îngropată aici. Ceea ce s-a şi întâmplat. Inima Mariei a odihnit la Balcic până în anul când această zonă a ţării a fost cedată Bulgariei. Caseta cu inima Reginei a fost mutată la Bran, celălalt loc de suflet al suveranei.

Tronul Reginei Maria – este un fotoliu din marmură, umbrit de un copac, având în dreptul său o măsuţă din piatra. Era un loc preferat al Reginei, multe dintre fotografiile Reginei fiind făcute în acest loc. Era un colţişor special al Reginei, de aici putând fi văzută Marea Neagră în toată spledoarea ei. Piatra din care a fost cioplit tronul este acum lucioasă de la mâinile tuturor celor care au vrut să stea pe acest tron, fie şi numai pentru câteva clipe.

Castelul Reginei Maria – Vila „Cuibul liniştit  este clădirea principală a domeniului. Casa unde locuia Regina atunci când venea la Balcic. Nu este o clădire mare, dar impresionează prin arhitectura originală şi mai ales prin turnul în formă de minaret, care străpunge cerul de un albastru superb. De jur împrejurul clădirii sunt flori frumoase, smochini şi alţi copaci deosebiţi. Pe frontispiciul clădirii se află statuia Reginei Maria, purtând în braţe o corabie. Încăperile „Cuibului liniştit” sunt spaţioase, cu ferestre largi, candelabre impunătoare, şeminee măreţe, multe tablouri, fotografii ale Familiei Regale, mobilier ce aminteşte de acele timpuri deosebite. Scările spre etaj urcă în spirală. Se găsesc şi câteva dintre acuarelele pictate de Regină. A pictat mai ales flori, preferatele fiind crinii si macii. Aici, la castel, Regina a primit de multe ori pe artiştii care veneau în acest loc care a inspirat multe creaţii ale marilor noştri pictori.

Avem datoria de suflet să păstrăm vie memoria celei ce a fost Regina Maria a României. 

Foto: Tablou pictat de Regina Maria

 

Apus de soare la Caliacra

La jumătatea drumului dintre Vama Veche şi Balcic, se face spre stânga un drum ce străbate câmpuri întinse şi pâlcuri de păduri. Briza mării începe să-şi facă simţită prezenţa tot mai tare, pe măsură ce te apropii de ţărm. La capătul acestui drum te aşteaptă Capul Caliacra – unul dintre puţinele promontorii stâncoase de la ţărmul Mării Negre. Până la evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război mondial, Capul Caliacra era punctul geografic cel mai avansat în mare al României.

Este un loc cu o istorie îndelungată. Vreme de secole aici s-a înălţat o cetate cu rol strategic. În secolele III-IV î.Hs. tribul trac al trisi -lor a ridicat în acest loc o fortificaţie, de la numele lor derivând denumirea de Tyrisis menţionată în diverse documente despre această cetate. Cetatea era compusă dintr-un zid lung de 35-40m, cu o grosime de 3 m, având în centru un turn în plan pătrat ce flanca la est poarta de acces. Aproape de începutul erei creştine,  întreaga fortificaţie a fost refacută, adăugându-se noi ziduri de aărare, după cum s-a aflat dintr-o inscripţie descoperită printre ruinele cetăţii. Printre vestigii s-au descoperit ruinele unei biserici, ale unor băi publice, un apeduct ce alimenta cu apă cetatea de la nişte puţuri din apropiere. În prima jumatate a secolului al IV-lea este atestată pentru prima oară denumirea de Akre, care înseamna în greceşte “cap” sau “vârf”.

În anul 681 cetatea a intrat în stăpânirea primului stat bulgar. Apogeul avea să-l cunoască între veacurile XIII-XIV, atunci când a apărut şi denumirea de Caliacra. În timpul cneazului Dobrotici (cel care a dat numele Dobrogei), cetatea a fost refortificată prin adaugarea unei a treia incinte, ca urmare a construirii unui nou zid alături de cele două antice. În jurul anilor 1394 si 1397 cetatea este cucerită de două ori de către turci. Din 1404 până la 1420 teritoriul înconjurător împreună cu fortareaţa este anexat Ţării Româneşti. În 1420 este definitiv cucerit de către turcii otomani. Importanţa cetăţii avea să scadă, astfel că la începutul veacului al XVIII-lea cetatea se afla deja în ruine.

Interesantă este înformaţia că aici, Regele Ferdinand al României – un botanist de excepţie recunoscut de lumea ştiinţifică –  a constituit o rezervaţie naturală, în care a  adus şi…foci! Care ar fi existat până prin anii 1970. Astăzi, printre stânci se adăpostesc foarte mulţi cormorani.

În vârful versanţilor din stâncă roşiatică se înalţă semeţe, străjuind în liniştea apusului, ruinele vechii cetăţi Caliacra. Păşeşti cu emoţie pe sub arcul turnului de apărare şi străbaţi lungimea Capului Caliacra, ce seamănă atât de mult cu un vapor înfipt în apele mării. De o parte şi de alta versanţii stâncoşi parcă se prăvălesc în apa mării. Briza mării adie tot mai tare, alungând arşiţa unei zile toride de vară. Când ajungi la capătul cărării, în vârful ridicăturii de stânci colţuroase, marea ţi se dezvăluie în toată imensitatea ei. Apele sunt atât de liniştite, un nesfârşit de ape de un albastru închis ce se contopeşte cu albastrul cerului pe care încep să apară stelele şi luna, într-o strălucire palidă. În acest loc, în care domneşte o linişte desăvârşită, mâna omului a zidit o mică capelă, de fapt o chilie închinată Sfântului Nicolae. Miros de tămâie şi lumânări arse, icoane, o cruce, o carte de rugăciuni. Un semn al unui gând pios pe care omul îl înalţă spre Acela care a zidit aceste frumuseţi… Mai într-o parte e şi un monument ce aminteşte de vestitul Cavaler trac din vechime. E şi o peşteră în care s-a amenajat un mic muzeu ce povesteşte turiştilor despre trecutul istoric al acestui loc. Pentru cei doritori de câteva momente de tihnă la malul mării este şi o terasă, de unde poţi admira în linişte apusul de soare.

Un apus monumental, în admiraţia căruia ai vrea să rămâi cât mai mult…

Published in: on 06/09/2008 at 10:04 pm  Comments (4)  
Tags: , , , ,