Trebuie să recunoaştem că de mulţi ani nu am mai avut o iarnă atât de bogată în omăt. Ne mulţumeam chiar şi cu puţinii fulgi de zăpadă care abia albeau puţin pământul şi numai pentru puţin timp. Ne aminteam cu nostalgie de iernile copilăriei, când făceam derdeluşuri cât gardul sau tunele prin zăpadă, într-o hărmălaie de nedescris, de vuia strada de glasurile copiilor. Exact ca-n poezia lui George Coşbuc, de care ne amintim cu atâta plăcere.
Anul acesta „baba Iarna” a venit pe uliţele satului cu o trenă bogată de nea, aşternând un covor gros şi alb. Crivăţul a suflat aşa cum numai în Bărăgan poţi vedea (şi simţi!), viscolind zăpada prin toate cotloanele. Au fost câteva zile în care nu zăreai pe stradă nici ţipenie de om. Doar vălătucii de zăpadă învolburată de vântul tăios care bătea cu putere. Dacă te încumetai totuşi să te aventurezi pe stradă, trebuia să te înarmezi cu multă hotărâre pentru a face faţă stratului gros de zăpadă care astupase cu totul drumul, încât te simţeai un fel de „explorator” prin peisaje … polare! Când vremea s-a mai liniştit şi soarele a reapărut pe cer, abia atunci am văzut „isprăvile” iernii. La capătul străzii drumul a „dispărut” sub un munte de omăt bine bătătorit, la ultima casă gardul abia se mai zărea, iar în dreptul porţii a fost săpat un „tunel de acces”! 🙂
Acoperişurile „căciulate” de stratul gros de zăpadă împodobesc atât de frumos casele modeste ale oamenilor. Iar crengile copacilor, încărcate de promoroacă, ne duc cu gândul la „pădurea de argint” din poveştile copilăriei.
Văzând atâta frumuseţe în jur, parcă şi „baba Iarna” este de-acum o „Crăiasă a zăpezii”! Nu?



„Parca pe aici era drumul?” 🙂