„Viaţă de cimitir”

O piesă de teatru este un prilej de bucurie şi de îmbogăţire sufletească. O evadare din cotidian şi o „experienţă” inedită pe care o trăim „pe viu” ca spectatori. Prin interpretarea artiştilor, ne împărtăşim şi noi, privitorii, de sentimente, stări sufleteşti, situaţii de viaţă deosebite. Teatrul ca o …şcoală a vieţii.

Viaţă de cimitir” este o piesă de teatru nouă, recent lansată pe scenă de către autoarea ei, nimeni alta decât cunoascuta şi apreciata actriţă – doamna Rodica Popescu Bitănescu. Nu doar o actriţă foarte iubită, dar şi un dramaturg apreciat, care promite să dăruiască publicului şi alte piese bune. Alături de colegii actori, actriţa-autor interpretează un rol-cheie cu acelaşi talent cu care ne-a obişnuit de fiecare dată.

Chiar dacă titlul piesei dă oarece fiori, este vorba de o comedie savuroasă, dar plină de învăţăminte care te fac, după ce ieşi din sală, să meditezi mai serios la viaţă, la problemele existenţiale pe care prea lesne le uităm, le ignorăm… Este o piesă despre viaţă şi moarte, despre deşertăciunile vieţii, în care ne irosim prea adesea clipe preţioase, despre iubire, despre Judecata de după moarte, despre starea sufletului după moarte, despre legătura dintre cei vii şi cei morţi şi multe alte aspecte. O piesă despre VIAŢĂ pur şi simplu!

Personajul principal este…MOARTEA! – interpretată magistral de către doamna Rodica Popescu Bitănescu. Imaginea ei este departe de ceea ce ne-am obişnuit până acum. Adică, în locul unei fiinţe hidoase, înfricoşătoare, de data asta ni se prezintă o doamnă elegantă, tăcută, serioasă, dar şi zâmbitoare, înţeleaptă în cuvinte şi mereu atentă la cele spuse de către cei vii sau cei morţi. În locul negrului cernit, poartă cu eleganţă haine în nuanţe violet („culoarea doliului regal”- după cum singură spune). Acţiunea se petrece într-un cimitir, în două planuri paralele: cei vii, care vin la mormintele celor dragi, cu flori şi suflete îndurerate, iar alături, nevăzuţi de către primii, sufletele celor morţi, care privesc cu resemnare spre cei dragi, aflaţi în viaţă, neputând comunica în niciun fel cu aceştia. Între cele două planuri se află Moartea – cea care se declară singură ca fiind „cea mai mare certitudine din viaţa fiecărui om!”. De când ne naştem, ştim sigur că într-o zi vom…muri!

Este o temă extraordinară, una dintre cele mai chinuitoare întrebări ale oamenilor dintotdeauna: ce se întâmplă cu oamenii după ce mor? De ce nimeni nu se mai întoarce de acolo, din lumea morţilor? Ce se întâmplă cu sufletul omului după moartea trupului? Şi toate celelalte întrebări chinuitoare. Care revin în gândurile noastre mai ales atunci când cineva apropiat pleacă dincolo, spre zări necunoscute muritorilor atât de ignoranţi în cele cu adevărat importante pentru ei. Abia dincolo lucrurile se lămuresc şi tot ceea ce a fost „alergare după vânt” şi risipire, îşi vădeşte efemeritatea. Un om care a alergat toată viaţa după bani, strângându-i cu plăcere, realizează după moarte că nu-i mai sunt de niciun folos şi alţii îi risipesc fără nicio reţinere. Nimeni nu ia cu el nimic din cele agonisite, după moarte! Doar sufletul cu „comorile” lui. Cu împlinirile şi cu nerealizările, cu bucuriile şi cu tristeţile din timpul vieţii.

Moartea cea înţeleaptă este cea care îşi face întotdeauna datoria, respectând cu stricteţe „regulile jocului” şi, mai ales, pe Acela care a dat aceste reguli. Despre Dumnezeu ea vorbea întotdeauna cu respect, recunoscându-I puterea, măreţia, veşnicia, sfinţenia. Ea, Moartea, este cea care ne smulge din iureşul nebun al vieţii pământeşti, pentru a ne duce spre adevărata Viaţă. Mai mult decât o fac oamenii, moartea priveşte întotdeauna viaţa cu respect, cu preţuire şi într-un mod corect! Noi, oamenii, rămânem nişte „eterni naivi”, bieţi muritori care nu realizăm adevărata valoare a Vieţii.

Vă recomand cu căldură această piesă de teatru. Sigur o să vă placă!