România te iubesc!

De Ziua noastră Naţională, îndrept un gând sincer către toţi românii noştri şi către ţara noastră dragă.

Chiar dacă vremurile nu sunt dintre cele mai bune…

Chiar dacă greutăţile şi nemulţumirile apasă pe cei mai mulţi…

Chiar dacă realităţile întâlnite la tot pasul nu sunt dintre cele mai mulţumitoare…

Chiar dacă mai sunt încă foarte multe de făcut şi de îndreptat în ţara noastră…

Chiar dacă sunt atâtea motive pentru care nu ne prea putem mândri în lume că suntem români…

Chiar dacă avem atâtea lucruri de spus şi nu dintre cele mai călduroase….

Chiar dacă….

Dincolo de toate acestea, să nu uităm că suntem români! Iar aceasta nu înseamnă doar un simplu nume, o simplă etichetă, ci chiar identitatea noastră! A rânduit Dumnezeu pentru fiecare dintre noi să aparţinem acestui neam, acestui pământ, acestei ţări. Iar această apartenenţă ne defineşte ca oameni, ne dă un fel al nostru de a fi. Oriunde am trăi, oriunde ne-am preumbla, prin orice colţ al lumii ne-am stabili, rămânem tot români! Purtăm în noi, în adâncul fiinţei noastre, această identitate. Ce bine ar fi, dacă am şti mereu să facem din ea şi un motiv de reală mândrie! Şi de admiraţie din partea celorlalţi…

Suntem români şi aceasta este ziua noastră! O zi în care se cuvine să ne amintim cu adevărat cine suntem, care ne sunt rădăcinile, din cine ne tragem, care ne este istoria, oamenii de seamă şi faptele lor măreţe, dar şi greşelile pe care nu mai trebuie să le repetăm. Să ne amintim că suntem datori faţă de ţara şi faţă de neamul nostru, să le iubim, să le respectăm, să le ridicăm prin faptele noastre şi să le apărăm. Nu sunt doar …cuvinte mari, care doar sună bine. Sunt realităţi pe care prea lesne le uităm sau le nesocotim, iar asta se vede! Spre deosebire de înaintaşii de la 1918, cei care într-o zi friguroasă de 1 Decembrie 1918 înfăptuiau Marea Unire – un vis de veacuri al românilor – noi, cei de azi, nu mai vorbim deloc despre patriotism. Ni se pare chiar un cuvânt perimat! Dar este oare ceva perimat să-ţi iubeşti ţara? Să îţi iubeşti semenii de-aceeaşi limbă, neam şi credinţă? Şi chiar dacă nu trebuie neapărat să rostim aceste simţăminte, important este să o facem mai ales prin faptele care dovedesc într-adevăr iubirea de ţară. Să fim mai buni, mai corecţi, mai cinstiţi, mai harnici, mai responsabili, mai….oameni! Pentru că aşa este cel mai bine să fim şi pentru că ne iubim ţara şi-i dorim tot ce este mai bun! Ne dorim de fapt nouă înşine….

La mulţi ani România! La mulţi ani tuturor românilor!

Anunțuri

Trandafiri de noiembrie

Toamna aceasta, nesperat de frumoasă, ne-a oferit atâtea bucurii! Şi un răgaz nesperat, de a mai petrece în mijlocul naturii, înainte de întâlnirea cu zburlita şi friguroasa iarnă. Iar natura…profitând de vremea caldă, ne-a mai oferit câte ceva din frumuseţea ei, pentru a ne bucura ochii şi sufletul.

Am cules pentru astăzi…trandafiri! Vi-i ofer cu drag şi vă invit să-i admiraţi.  Sunt atât de frumoşi! Iar dacă aveţi prin preajmă astfel de minunăţii, faceţi-vă puţin timp să vă opriţi privirea asupra frumuseţii lor. După ce iarna îşi va intra pe deplin în drepturi, nu-i vom mai întâlni în calea noastră şi chiar le vom duce dorul!

Culori suave, petale catifelate, parfum delicat… Trandafirul rămâne un rege al florilor!

Nici nu ai spune că este înflorit în luna noiembrie!

Privindu-l, parcă îi simţi deja mireasma îmbătătoare!

Totul arată frumuseţe şi perfecţiune, la această floare!

Din inimă!

Astăzi este o zi specială. O zi în care îmi îndrept, mai mult ca oricând, toate gândurile şi simţămintele  către o persoană atât de importantă şi dragă. Dumnezeu să o ţină sănătoasă, cât mai mulţi ani de-acum încolo, alături de toţi cei care o iubim şi o preţuim!

Sărut mâna şi la mulţi ani, dragă Mama!

 

Published in: on 25/11/2010 at 12:34 pm  Comments (11)  
Tags: , , ,

Florile toamnei

Cu o aşa toamnă, nesperat de frumoasă, întreaga natură străluceşte! Am trecut şi de jumătatea lunii noiembrie, dar încă mai vedem flori prin grădini, prin parcuri sau la ferestrele multor case. Ştim că va veni şi iarna cea zgribulită, dar încă ne mai place să savurăm razele călduţe ale soarelui şi această toamnă târzie minunată!

Am cules, în timpul plimbărilor prin natură, o mulţime de flori frumoase, pe care vi le ofer cu drag!

Crizanteme într-o varietate incredibilă de culori!

Valuri de crizanteme!

Şi o gazanie mai …curajoasă!

Salvie.

Atât de frumoase!

Crăiţe „ochioase”.

Până la anul, le vom duce dorul acestor frumuseţi!

Published in: on 21/11/2010 at 10:36 pm  Comments (14)  
Tags: , , , ,

Prieteni

Sunt sufletele de lângă noi. Prieteni cu suflet cald, cu inima mereu aproape, dăruindu-ne clipe de adevărată bucurie. De multe ori mai.. umani decât oamenii, mai sinceri, mai devotaţi, mai iertători, mai apropiaţi de sufletul nostru, prietenii necuvântători ne sunt dăruiţi de Cel de Sus pentru a ne face viaţa mai frumoasă, mai bogată, mai plină… Să ne mai mirăm că tocmai de la aceste făpturi ale Domnului învăţăm adesea să fim mai…oameni? Că ne dau lecţii nouă, oamenilor, lăsaţi de Creator să conducem lumea cu înţelepciune? Ceea ce…nu prea reuşim…Deşi tare ne mai împăunăm cu (ne)priceperea noastră, în faţa celor mai „neînsemnaţi” decât noi.

Am scris aici de mai multe ori despre animăluţele la care ţin atât de mult. Fiinţe dragi, suflete calde. Când vezi cum te privesc în ochi, cum te urmăresc cu privirea, cum te cunosc de bine, cum te iubesc din toată inimioara lor, şi-ar face orice ca să te bucure, să îţi arate toată dăruirea lor….nu poţi să nu le dăruieşti, la rândul tău, iubire. Şi-i laşi să ţi se lipească de suflet şi rămân acolo pentru totdeauna.

Prieteni dragi…

Dac-ar putea să vorbească….uitaţi ce ne-ar spune!

„Brunetul” din prima poză este Zorro (fain căţel!), iar blănosul de mai sus este Tigruţ! Nu prea ştie să zâmbească în poze, dar e un mare jucăuş!

Pufa şi Lulu, pe vremea când „copilăreau” prin ogradă! Astăzi…sunt dulăi pe cinste! Dar la fel de puşi pe joacă şi taaare iubitori. Nu uită că au fost adoptaţi… de pe stradă! Acum sunt membri deplin ai „familiei”.  🙂

Îmbrăţişare…

Mesteceni

Sunt atât de frumoşi! Cu siluetele lor delicate, cu frunzele în multe culori, foşnind la fiecare adiere de vânt, cu crengile subţiri, pletoase, cu trunchiurile lor drepte, de un alb strălucitor… Îmi plac enorm de mult aceşti copaci! Nu pot să nu mă opresc din drum, măcar câteva clipe, atunci când îi zăresc în cale. Le ating cu bucurie trunchiurile albe, culeg o frunză, privesc cerul senin printre crengile lor şi îi admir cu-atâta drag.

Frumoşi mesteceni…

În lumina soarelui de toamnă…

Aşa erau prin septembrie, încă bogaţi în frunze…

La fel de frumoşi şi în octombrie! Covorul de iarbă este presărat cu frunzele ce au căzut…

Frumoase frunze, pe firmamentul cerului de un senin …orbitor!Atât de alb!

Te-apropii de trunchi şi simţi „respiraţia” mesteacănului. O imensă pace îţi inundă sufletul… Priveşti, împreună cu el, seninul nesfârşit al cerului… Este atât de bine!

Te îndepărtezi de ei,  urmându-ţi calea, dar privirile se întorc spre siluetele zvelte ale frumoşilor mesteceni. Ca o promisiune că vei mai trece să-i vezi…

Şi câteva dintre minunatele versuri ale lui Esenin… Desigur, despre …mesteceni! Frumoşii mesteceni…

Published in: on 16/11/2010 at 11:23 pm  Comments (11)  
Tags: , , , , , ,

Frunze…

Nu mă aşteptam să avem parte de o toamnă atât de frumoasă! Parcă nici nu este… toamnă! Ultimele zile au fost unele, mai degrabă…primăvăratice! Soare strălucitor, cer atât de senin şi nişte temperaturi…incredibile pentru această perioadă a anului. Oameni ieşind pe stradă în haine subţiri. Mult mai mulţi oameni pe afară, decât dacă ar fi fost un noiembrie ploios şi friguros. Ne bucurăm cu toţi de această căldură neaşteptată.

Parcă şi natura este bulversată de această întoarcere a căldurii. Am văzut copaci înmuguriţi! Este… totuşi toamnă. Copacii şi-au lepădat, în cea mai mare măsură, veşmintele înfrunzite. Ici-colo mai vezi câte o frunză aninată printre ramuri. Covorul de frunze foşnitoare ne sădeşte în suflet melancolia toamnei… Încă un an se duce din viaţa noastră… Încă un rând de frunze ce cad din pomul vieţii…

Frunze ce suntem…

Să priveşti spre soare printr-o…frunză…

Noian de auriu…

„Horă” de frunze!

Covor de frunze…

Frunze verzi…frunze ruginii…

…şi frunze verzi, vii, printre cele căzute…

„Valuri” de frunze… şi o melodie atât de frumoasă!

Dezrădăcinare

Un copac viguros este imaginea vie a puterii, a vitalităţii. A înălţării spre bolta nesfârşită, a unui zbor spre înaltul cerului…ancorat în pământesc, înrădăcinat în realitate.

Un copac dezrădăcinat este atât de trist la vedere… O imagine a înfrângerii, a căderii dintru înălţime, a prăbuşirii iremediabile… Rădăcinile, până atunci adânc înfipte în tainiţele pământului, stau neputincioase în aer, ca nişte braţe care cer un ajutor pe care nu-l primesc….

Copaci dezrădăcinaţi… oameni dezrădăcinaţi….

…cădere…

…dezrădăcinare…

…încremenire…

Adrian Păunescu

20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.

Adrian Păunescu

Călători

Călători prin viaţă…asta suntem. Mereu pe drum, mereu în mers. Încercăm atâtea drumuri până ce ne găsim drumul! Acela care este numai al nostru… E greu să-ţi găseşti propriul tău drum. Important este să vrei să-l găseşti. Altfel…rătăceşti.

Ne intersectăm adesea cu drumurile celorlalţi. Uneori mergem alături. Alteori doar ne salutăm. Sau trecem unii pe lângă alţii fără să ne spunem nimic. O lume plină de ….drumuri. Fiecare drum are ceva unic. Începe de undeva, şerpuieşte prin imensitatea lumii şi se pierde în zare către…undeva. În zare se vede doar…cerul. Uneori senin, cu soarele strălucind peste toate. Alteori plin de nori, furtunos chiar. Pe marginea drumului…copaci. Ca nişte martori tăcuţi la trecerea oamenilor.

Toamna, copacii sunt parcă mai frumoşi ca oricând. Înveşmântaţi în culoare… De parcă ar vrea să ne spună ceva despre frumuseţea drumului…

La drum…

Cer senin…

Soarele apune şi îşi revarsă ultimele raze peste lume…

Drum în amurg…

În amurg, silueta unei fântâni la marginea drumului…Noaptea îşi lasă încet-încet „cortina” sa întunecată peste drumuri, peste toate… Dar mâine toate vor străluci în lumina răsăritului unei zile noi!