Cip-cirip!

V-am mai povestit aici despre cănăruşii mei dragi – Gălbenuş şi Cocolino. Prezenţa lor este o adevărată bucurie! După o zi grea, când vin obosit acasă, ei mă întâmpină cu ciripitul lor vesel, de parcă ar vrea să mă întrebe cum mi-a fost peste zi. Seara, îmi place să le deschid uşiţa de la colivie şi să-i las să zboare în voie prin cameră. Gălbenuş – mai curajos şi cu experienţă – profită imediat de invitaţia la libertate şi trage câteva raiduri prin cameră. Adoră să stea pe colţul de sus al bibliotecii – un loc de unde are o privelişte foarte bună. Acolo îi place cel mai bine să cânte şi ne priveşte cu luare-aminte, să vadă dacă îi admirăm cum se cuvine serenadele: „cip-cirip, cip-cirip, ţurlu-ţurlu!” De acolo aterizează pe colivia lui, de unde îşi salută consoarta cu bucurie, iar ea îl priveşte cu multă admiraţie.

Tot  Gălbenuş este cel care a reuşit să-şi învingă teama şi să se apropie de noi ori de câte ori vede ceva interesant pe masă. O cană cu apă sau o felie de pâine – îi stârnesc din plin curiozitatea micuţului canar. Priveşte cu luare aminte la noi, cu ochişorii lui negri şi mai mici decât două grăunţe de piper. Când vede privirile noastre, începe de îndată ciripitul său zglobiu, umplând casa cu o muzică atât de plăcută.

Două sufleţele minunate!

Ce-aveţi de băut aici? – pare că spune Gălbenuş!

Sus, pe…acoperişul coliviei!

Îmi place şi mie pâinica!

Asta este toată pentru mine?