Bunica

   În ziua de 4 octombrie s-au împlinit 22 de ani de când Bunica mea a plecat din această lume. Ca şi acum, ziua aceea a fost una ploioasă şi friguroasă. Nu îmi vine să cred că au trecut atât de mulţi ani de atunci… Dar lipsa scumpei mele Bunici am resimţit-o  puternic în toţi aceşti ani şi nu a fost eveniment din viaţa mea la care să nu-mi fi dorit să fi fost prezentă şi Mamaia lângă care am crescut. Dar cel mai mult îmi stăruie în minte ziua când mi-am luat rămas bun pentru ultima oară de la dânsa, înainte de a pleca la facultate. Mi-a zis că sigur ne vedem pentru ultima oară şi mi-a cuprins obrajii în palme într-un fel pe care nu-l voi uita niciodată. Peste doar câteva zile, am primit vestea tristă şi m-am întors acasă, pentru a o conduce pe ultimul drum pământesc.

   Îmi amintesc cu mult drag de chipul său blând şi frumos care, chiar şi după trecerea anilor, păstra atât de bine strălucirea senină a bunătăţii inimii sale. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri, senini ca cerul de vară şi părul blond ca spicul grâului. Avea mereu zâmbetul pe chip, iar vorba-i era blândă şi caldă. Alături de dânsa, de Bunicul Nicolae, de Părinţii şi de fraţii mei, am avut cea mai frumoasă copilărie. Locuiam în aceeaşi curte, iar pentru noi, copiii, căsuţa Bunicii era refugiul nostru drag. Ne primea mereu cu atâta dragoste şi întotdeauna găsea „ceva bun” pentru dragii ei nepoţi. Bomboane, biscuiţi, dulceaţă, gogoşi, acadele, mere şi tot felul de bunătăţi. După care începea să ne povestească. Ştia foarte multe poveşti şi le rostea atât de frumos că nu ne mai înduram să plecăm de lângă dânsa. Uneori ne povestea din copilăria sa, iar amintirea părinţilor săi, morţi foarte tineri, o făcea să lăcrimeze. În zilele friguroase de iarnă, după ce îngheţam la săniuş, veneam repede la Mamaia, unde era atât de cald şi bine. O găseam la fereastră, torcând sau cosând frumoase ştergare cu motive populare. Odată cu caierul de lână, torcea şi amintiri de demult, pe care le ascultam cu mult interes, despre oameni şi întâmplări de odinioară. Uneori ne arăta poze îngălbenite de ani, în care o recunoşteam pe Bunica noastră.

Bunica Marioara la 18 ani, alături de sora sa Anica. O amintire nepreţuită.

   De la Mamaia am învăţat atât de multe lucruri bune şi frumoase şi-mi amintesc cu drag de toate. Am învăţat să iubesc florile, să le îngrijesc, să împodobesc casa şi grădina cu aceste prezenţe colorate şi parfumate. M-a învăţat să iubesc natura şi toate vietăţile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu. Aşa ce mă amuzam cum vorbea cu găinile în ogradă şi le punea la toate nume. Şi toate o urmau, atunci când o vedeau, cloncănind voioase. Cu toate treburile care nu se mai terminau niciodată, îşi făcea timp să se joace cu noi, să ne facă tot felul de jucării, simple, dar fascinante pentru noi. Îmi amintesc când ne-a făcut, mie şi surorii mele, o căsuţă pentru păpuşi, cu fereastră şi acoperiş, cu fântână cu cumpănă alături. O zi întreagă ne-am jucat doar acolo, de nici mâncare nu ne-a mai trebuit. Şi câte alte minunăţii!

Amintire de la un Crăciun din primii noştri ani. Noi, nepoţii, împreună cu Bunicii.

   Atât de multe lucruri frumoase ne-a învăţat Bunica şi numai sfaturi bune am primit de la dânsa. Era atât de mândră când mergeam împreună pe stradă sau la Biserică, frumos îmbrăcaţi. Cine mai avea nepoţi ca ai săi? Şi ne îndemna să ne purtăm frumos de fiecare dată, ca lumea să vadă ce copii binecrescuţi suntem.  Şi câte şi mai câte, lucruri frumoase, sfaturi bune, învăţături şi îndemnuri, prin care am crescut frumos, alături de aceşti oameni frumoşi şi minunaţi la suflet. Păcat că au plecat atât de repede de lângă noi. La doi ani de la moartea Bunicii, a plecat şi Bunicul, de dorul celei care-i fusese alături o viaţă. Am rămas cu amintirile strânse în suflet în toţi anii copilăriei şi ai adolescenţei. Comori nepreţuite, pentru tot restul vieţii. Pe care le voi împărtăşi cu drag şi micuţei mele, ca o moştenire de suflet.

   Îmi este tare dor de Mamaia mea…  O port în suflet ca pe o icoană dragă şi nepreţuită…

   Dumnezeu să-i odinească în pace pe dragii mei Bunici!