O familie adevărată

   V-am tot scris pe aici despre familia câinească din curtea părinţilor mei. O adevărată „armată” de lătrători, care umplu curtea cu prezenţa lor veselă şi gălăgioasă. Adunaţi de pe stradă sau din producţia proprie, au fost mereu mulţi câini în curtea noastră. Am iubit mereu animalele, am avut curtea plină de tot felul de „lighioane”, dar câinii au avut un loc aparte. Sunt fiinţe minunate, iubitoare şi devotate stăpânilor şi curţii pe care o păzesc cu străşnicie. Stau câteodată şi mă gândesc la toate „potăile” care s-au perindat prin ograda noastră şi nu-mi vine să cred ce mulţi câini au fost. Unii doar în trecere, căci au fost plasaţi pe la alte familii, care i-au adoptat cu bucurie, ştiut fiind renumele lor de câini harnici şi paznici de nădejde. Amintiri duioase voi păstra despre toţi căţeii care nu mai sunt, dar care mi-au bucurat copilăria sau adolescenţa. Nu i-am uitat pe niciunul!

   Printre ultimii adoptaţi este Bobiţă – „atentul” de mai sus, salvat de tata de la poartă, după ce a fost încolţit de alţi maidanezi mai mari. Pe cât era de slab şi pricăjit când l-a adus în curte, acum este un căţel voinic şi tare devotat. Pentru că nu va uita că a fost salvat de la moarte. Tovarăşa lui de joacă este Pufiţa – şi ea salvată la scurt timp după Bobiţă. Amândoi se zbenguie prin faţa casei şi ce se mai bucură să ne vadă, ţopăind ca nişte iezi, în calea noastră.

Gata de joacă!

În plină viteză.

Numai ochi şi urechi!

Bobiţă şi Salvatorul  său. Nici nu vă închipuiţi câtă recunoştinţă pot să arate aceşti căţeluşi. Priviţi!

Sufleţele dragi şi iubitoare. Sunt nespus de bucuroşi atunci când le arătăm dragostea noastră.

   Mai sunt şi alţii care au ajuns la noi, în curte. Cum ar fi Lizica. Pe ea am primit-o în curte înainte să facă o serie de pui. Era rotundă ca o minge! N-a mai plecat niciodată, chiar dacă a găsit poarta deschisă de mai multe ori, iar fârtaţii de pe stradă parcă o îmbiau cu libertatea.

   De atunci a mai făcut şi alte serii de căţeluşi. Toţi sunt bine, în curţile unor oameni care iubesc animalele.

   El este vestitul Lulu! V-am scris aici despre el acum câţiva ani, când tata l-a adunat de pe străzi, după ce era să-l calce o maşină. Este un dulău serios şi foarte puternic. Îl ţinem legat pentru că a speriat câţiva oameni care au îndrăznit să intre în curte şi i-a „capsat” şi pe câţiva rivali din ogradă. Dar este atât de iubitor şi recunoscător că a fost primit în curtea noastră… Îţi spune din priviri mai mult decât toate cuvintele din lume! Păi ce, credeţi că aceste fiinţe minunate n-au atâtea să ne spună? Ba da! Şi o fac în felul lor.

   Iar Lulu adoră să sară cu labele lui mari pe noi, prinzându-ne ca într-o îmbrăţişare atât de sinceră.  Când ajung după mai multă vreme pe la părinţii mei, Lulu este primul care mă întâmpină şi mă îmbrăţişează afectuos. Un câine minunat!

  Bibilica şi cu Zorro au fost mereu vajnicii apărători ai găinilor. Curtea din spate nu a fost nicicând  mai bine păzită. Din echipă mai făceau parte şi Bob  împreună cu Florică, dar s-au pierdut într-o iarnă, când au încercat o „evadare” prin curţile vecinilor. Cu toţi erau o echipă de temut. Din păcate, Bibilica ne-a părăsit în această toamnă, după atâţia ani în care a slujit cu credinţă familia. A lăsat în urma ei foarte mulţi urmaşi, care să ducă mai departe „stirpea cea aleasă”. Zorro este din prima ei serie de căţeluşi. Şi au fost…. zeci de serii!

   El este Bănel (sau Bănică) – un căţel tare lătrăcios, pe care tata l-a salvat pe când era să fie sfâşiat de nişte maidanezi mai mari. A stat în carantină câteva săptămâni, iar când s-a făcut bine, a fost eliberat pe stradă. A săpat pe sub gardul curţii şi a intrat în curte, parcă vrând să spună că el de aici nu mai pleacă. Când un om a cerut părinţilor mei un câine pentru curtea lui, cel oferit a fost Bănel. A stat o săptămână în curtea omului, iar când a prins ocazia a evadat şi a fugit mai multe străzi până a ajuns la casa unde a ales el să rămână. A săpat iarăşi pe sub gard, iar dimineaţa tata l-a găsit la uşa casei, lătrând voios. S-a dus singur în curtea din spate, de unde n-ar ieşi pentru nimic în lume, de teamă să nu ajungă iar în stradă. Este atât de devotat!

Paznici de nădejde la găini! 🙂

Aceşti doi căţeluşi frumoşi sunt ultimii primiţi în curte. Mama lor i-a crescut o vreme sub maşina veche de la poarta vecinilor.  Vor fi probabil daţi în plasament. Deocamdată copilăresc fericiţi prin curte, fiind bine îngrijiţi.

– Haideţi la joacă! 🙂

– O să mă fac eu căţel mare!

– De noi nu trece nimeni!

   Iar ei sunt maidanezii care stau la poarta curţii noastre. Au înţeles că aici pot să primească ceva de mâncare şi vin de câte ori pot şi se postează lângă poartă până primesc ceva. Din exces de zel au lătrat  şi pe cei care voiau să intre în curte. N-au nicio vină că nu au şi ei un cămin pe care să-l apere. În felul lor ei sunt o… familie a străzii. Păcat că nu îi adoptă nimeni, cele mai mari şanse avându-le doar căţeluşii mici, nu şi cei maturi. Mama îi hrăneşte şi pe aceştia, chiar dacă nu putem să-i luăm pe toţi în curtea noastră. Dar şi acolo, la stradă, ei păzesc curtea noastră.

O să vă mai povestesc despre familia căţelească din curtea noastră. Sunt atâtea de povestit…