„Credinciosul”

   La vârsta copilăriei, am fost foarte impresionat de o cărticică plină de poveşti minunate: „Din lumea celor care nu cuvântă” – de Emil Gârleanu. Cine nu îşi mai aminteşte de povestea „Sărăcuţul„, care era în manualele şcolare? Şi atâtea altele asemenea, care ne îndemnau să privim cu mai multă atenţie şi dragoste la fiinţele necuvântătoare de lângă noi. Şi care, de foarte multe ori, ne dau nouă, oamenilor, adevărate lecţii, din care avem multe de învăţat. Chiar dacă nu sunt la „înălţimea” fiinţei umane, prietenii necuvântători sunt de multe ori mai… umani decât cei care ar trebuie să fie un exemplu de înţelepciune şi bunătate în lumea asta. Este bine să luăm aminte mai cu atenţie la aceste fiinţe minunate de lângă noi, căci nu degeaba ne-au fost lăsate de Dumnezeu. Mai zilele trecute, am aflat despre o întâmplare pe care am vrut să o aduc şi aici. O adevărată lecţie de devotament…

   Nea Vasile este unul dintre vecinii părinţilor mei. Ca tot omul, are şi el gospodăria lui, plină cu de toate orătăniile necesare la casa omului. Pe lângă ograda găinilor, ca paznic de nădejde avea un câine – Lăbuş.  Numai că, din motive numai de el ştiute, blănosul s-a schimbat din păzitor în… vânător de găini! Cum prindea câte una prin preajmă, haţ! şi-i făcea de petrecanie. Spre disperarea stăpânului, care a hotărât să-l îndepărteze pe amatorul de găini proaspete. Nedorind să-l omoare (unii aşa procedează!), nea Vasile s-a gândit să-l ducă la câmp, unde avea o bostană cu pepeni şi alte legume. L-a lăsat acolo să păzească pepenii, iar de mâncare îi aducea la câteva zile. Lăbuş a înţeles că a fost pedepsit pentru „degustările” lui şi a vrut să demonstreze cât este de vrednic, lătrând cu năduf pe toţi cei care treceau pe acolo. A venit toamna şi roadele s-au strâns de pe ogoare, iar oamenii si-au adus acasă recoltele bogate. Gândind că „pofticiosul” Lăbuş ar putea să revină la năravurile cam neortodoxe, nea Vasile a hotărât să-l lase la câmp, la vechea bostană. Toamna şi-a intrat în drepturile ei, afară vremea s-a răcorit din ce în ce mai tare şi întreaga natură se pregătea de iarnă. Lăbuş… era la datorie şi păzea câmpul gol, deşi era liber să plece oriunde vedea cu ochii, iar satul nu era prea departe. Când mai treceau, din când în când oameni pe la câmp, îl zăreau pe vrednicul Lăbuş la post şi îi spuneau lui nea Vasile că îl aşteaptă câinele să-l ia acasă. Dar… omul nu l-a mai dorit în curtea lui pe killerul găinilor. A trecut şi iarna cu geruri şi zăpezi bogate, iar pe câmpuri nu s-a mai dus nimeni. Este anotimpul când toate se odihnesc, înainte de un nou an de muncă şi rodire.

   A venit primăvara şi oamenii au început să roiască la munca ogoarelor. Trebuiau pregătite pentru semănat şi noi recolte. Nişte tractorişti au trecut şi prin zona vechilor bostane şi au văzut cu uimire că le iese în cale o arătare de câine, dând din coadă bucuros că vede şi el oameni, după atâtea luni de singurătate, petrecute într-un bârlog pe care şi l-a făcut singur, săpând cu labele în pământ. Cum o fi supravieţuit acolo, singur, fără hrană…. numai bietul de el ştie, dar nu şi-a părăsit postul de pază! Parcă a vrut să demonstreze că problema cu găinile a fost doar un accident  nefericit. Iar el este un câine de nădejde!

– Uite măi, câinele lui Vasile! Ăsta a stat la bostană toată iarna şi a păzit locul! – a exclamat cu uimire unul dintre oameni. L-a chemat la el pe bietul câine şi i-a dat o bucată de pâine, pe care, flâmândul de el, a înfulecat-o dintr-o înghiţitură. L-a luat apoi în tractor şi, după ce a terminat munca, l-a dus acasă. Unde credeţi că i-a făcut culcuşul? La găini! 🙂 Dar Lăbuş învăţase lecţia şi nici măcar nu se mai uita înspre ele. Când nea Vasile a aflat de câinele lui, a vrut să-l ia înapoi, acasă, dar salvatorul nici nu a vrut să audă, căci avea nevoie de un câine aşa de devotat. Iar Lăbuş şi-a slujit noul stăpân din toată inima lui de căţel.

   Mai rar atâta credincioşie şi statornicie la oameni….