Gicuță

WP_20160403_17_03_42_Pro   Gicuță este un motănel tare special, cu o poveste care poate să ne impresioneze. Când a venit pe lume, alături de frățiorul său Motănel, care este aproape identic, nu au avut noroc de o primire prea călduroasă din partea celorlalți membrii ai familiei pisicești. Dimpotrivă! Din motive necunoscute, mama celor doi pisoi nu a mai fost acceptată de către celelalte pisici, așa că aceasta a fost nevoită să-și crească puii în grădina de legume, unde i-a adăpostit într-o cutie de carton. Orice încercare de aplanare a conflictului, s-a soldat cu eșec și certuri serioase între mâțe. Așa că, pe tot parcursul verii, cei doi motănei au crescut printre roșii, ardei și alte bunătăți din grădină. Mama mea a avut mare grijă de ei și i-a hrănit cu aceeași atenție, ca și pe pisoii din curtea casei. Micii „exilați” din grădină s-au adaptat repede cu teritoriul lor, apoi au învățat să treacă și în curtea păsărilor, iar când au vrut să vadă ce se petrece în fața casei, au ajuns acolo numai pe acoperișul casei, evitând astfel pe suratele cam urâcioase. Cel mai repede veneau la chemarea mamei mele, al cărei glas îl știau atât de bine. Numai ce îi auzeau vocea și imediat apăreau pe acoperiș, semnalând imediat prezența lor cu miorlăituri îndelungi. Și acum fac la fel, deși au crescut și sunt ditamai motanii. Dar sunt niște motani înțelepți, care au înțeles bine care este locul și teritoriul lor. Din păcate, încă de când era micuț, Gicuță a avut niște probleme la ochișori, care nu au trecut cu toate tratamentele aplicate. Astfel că atunci când boala s-a mai atenuat, am constatat că motănelul avea o cataractă severă, iar ochișorii săi verzi nu mai vedeau decât foarte puțin în jur. Acum Gicuță este aproape orb, din păcate. Când mă apropii de el, așteaptă atent să-mi audă glasul, pentru a ști dacă sunt eu.  Credeți că se descurcă mai puțin? Dimpotrivă, are o memorie fantastică și știe pe de rost traseele prin curte sau pe acoperiș. Merge cu grijă prin curte, deși îl mai tamponează câte o găină neatentă și grăbită. Dar el nu se supără și își vede de drumul său. Chiar dacă vederea nu îl mai ajută, instinctele pisicești de vânător de șoareci sunt la fel de ascuțite și-l văd de multe ori pândind pe la porumbar. Este uimitor cum s-a adaptat la situația sa atât de grea.

   Priviți-l cum se odihnește în burlanul de la streașina casei, așteptând răbdător…. chemarea la masă. Un drăgălaș! 🙂

WP_20160403_17_03_38_Pro

Reclame