Lulu (Lolică)

   De când am deschis acest blog, am tot pomenit aici de prietenii necuvântători din ograda părinților mei. Tot felul de orătănii drăgălașe, care ne-au umplut viața cu prezența lor, bucurându-ne în fel și chip. Iar atunci când au venit pe lume noi membrii ai familiei, am adus la cunoștință cu bucurie evenimentul! 😀 Numai că, viața ne încearcă și cu evenimente mai puțin plăcute, mai ales când vine vorba de „despărțirea” de suflețelele dragi pe care le-am avut prin preajmă ani de zile.

   Ieri ne-a părăsit un membru de nădejde al echipei de pază și protecție din curtea noastră: Vânjosul Lulu, căruia i-am zis și Lolică, atunci când era cățelandru, s-a stins după o grea suferință. De vreo doi ani, am observat la el o crispare de durere, atunci când îl mângâiam pe cap. Apoi am observat cum oasele din creștetul capului parcă „dispar”, iar creierul lui rămânea acoperit doar de blănița de pe cap. Am consultat mai mulți veterinari, dar nimeni nu a putut să mă lămurească ce poate să fie. Mai mult, cineva ne-a sfătuit să-l „ajutăm” să scape mai repede de durere, cu o injecție-finală. Dar cum să-i facem așa, când el a fost atât de devotat familiei noastre? În ultimele luni s-a luptat mult cu suferința lui, pe care a dus-o cu demnitate, ca un dulău viteaz ce-a fost. Atunci când ajungeam pe la părinții mei, el era primul care îmi ieșea în întâmpinare și nu mă lăsa până nu-l îmbrățișam, așa cum îi plăcea atât de mult. Când îmi punea labele din față pe umeri, aproape că mă da jos, de mare ce era.  Un prieten atât de devotat! De mine asculta cel mai mult. O să îmi lipsească mult statura lui impozantă și lătratul pe tonuri joase și mai ales prezența sa din fața casei părintești…

   V-am scris  aici despre cum a ajuns Lolică în curtea noastră, adunat de pe străzi de tatăl meu. A devenit membru al familiei canine, chiar în ziua în care ne părăsea cățelușa Lola (aici) – veterana de atunci a curții noastre. În doar câteva luni, dintr-un cățeluș pricăjit, s-a transformat într-un dulău de toată frumusețea, gata să „capseze” pe orice intrus care intra în curte. De aceea ziua stătea legat, pentru siguranța…vizitatorilor. Când era eliberat, așa ce mai alerga prin curte, cu salturi maiestuoase, potrivite staturii sale. A fost un câine cuminte și înțelept și un apărător de nădejde. Îmi pare tare rău după el… Nu pot să nu scriu câteva rânduri despre el, căci mi-a fost tare drag…

La revedere, prieten drag!