O familie adevărată

DSC05172   V-am tot scris pe aici despre familia câinească din curtea părinţilor mei. O adevărată „armată” de lătrători, care umplu curtea cu prezenţa lor veselă şi gălăgioasă. Adunaţi de pe stradă sau din producţia proprie, au fost mereu mulţi câini în curtea noastră. Am iubit mereu animalele, am avut curtea plină de tot felul de „lighioane”, dar câinii au avut un loc aparte. Sunt fiinţe minunate, iubitoare şi devotate stăpânilor şi curţii pe care o păzesc cu străşnicie. Stau câteodată şi mă gândesc la toate „potăile” care s-au perindat prin ograda noastră şi nu-mi vine să cred ce mulţi câini au fost. Unii doar în trecere, căci au fost plasaţi pe la alte familii, care i-au adoptat cu bucurie, ştiut fiind renumele lor de câini harnici şi paznici de nădejde. Amintiri duioase voi păstra despre toţi căţeii care nu mai sunt, dar care mi-au bucurat copilăria sau adolescenţa. Nu i-am uitat pe niciunul!

   Printre ultimii adoptaţi este Bobiţă – „atentul” de mai sus, salvat de tata de la poartă, după ce a fost încolţit de alţi maidanezi mai mari. Pe cât era de slab şi pricăjit când l-a adus în curte, acum este un căţel voinic şi tare devotat. Pentru că nu va uita că a fost salvat de la moarte. Tovarăşa lui de joacă este Pufiţaşi ea salvată la scurt timp după Bobiţă. Amândoi se zbenguie prin faţa casei şi ce se mai bucură să ne vadă, ţopăind ca nişte iezi, în calea noastră.

DSC05175Gata de joacă!

DSC05187În plină viteză.

DSC05183Numai ochi şi urechi!

DSC05191Bobiţă şi Salvatorul  său. Nici nu vă închipuiţi câtă recunoştinţă pot să arate aceşti căţeluşi. Priviţi!

DSC05197Sufleţele dragi şi iubitoare. Sunt nespus de bucuroşi atunci când le arătăm dragostea noastră.

DSC05192   Mai sunt şi alţii care au ajuns la noi, în curte. Cum ar fi Lizica. Pe ea am primit-o în curte înainte să facă o serie de pui. Era rotundă ca o minge! N-a mai plecat niciodată, chiar dacă a găsit poarta deschisă de mai multe ori, iar fârtaţii de pe stradă parcă o îmbiau cu libertatea.

DSC05210   De atunci a mai făcut şi alte serii de căţeluşi. Toţi sunt bine, în curţile unor oameni care iubesc animalele.

DSC05214   El este vestitul Lulu! V-am scris aici despre el acum câţiva ani, când tata l-a adunat de pe străzi, după ce era să-l calce o maşină. Este un dulău serios şi foarte puternic. Îl ţinem legat pentru că a speriat câţiva oameni care au îndrăznit să intre în curte şi i-a „capsat” şi pe câţiva rivali din ogradă. Dar este atât de iubitor şi recunoscător că a fost primit în curtea noastră… Îţi spune din priviri mai mult decât toate cuvintele din lume! Păi ce, credeţi că aceste fiinţe minunate n-au atâtea să ne spună? Ba da! Şi o fac în felul lor.

DSC05211   Iar Lulu adoră să sară cu labele lui mari pe noi, prinzându-ne ca într-o îmbrăţişare atât de sinceră.  Când ajung după mai multă vreme pe la părinţii mei, Lulu este primul care mă întâmpină şi mă îmbrăţişează afectuos. Un câine minunat!

DSC05220  Bibilica şi cu Zorro au fost mereu vajnicii apărători ai găinilor. Curtea din spate nu a fost nicicând  mai bine păzită. Din echipă mai făceau parte şi Bob  împreună cu Florică, dar s-au pierdut într-o iarnă, când au încercat o „evadare” prin curţile vecinilor. Cu toţi erau o echipă de temut. Din păcate, Bibilica ne-a părăsit în această toamnă, după atâţia ani în care a slujit cu credinţă familia. A lăsat în urma ei foarte mulţi urmaşi, care să ducă mai departe „stirpea cea aleasă”. Zorro este din prima ei serie de căţeluşi. Şi au fost…. zeci de serii!

DSC05222   El este Bănel (sau Bănică) – un căţel tare lătrăcios, pe care tata l-a salvat pe când era să fie sfâşiat de nişte maidanezi mai mari. A stat în carantină câteva săptămâni, iar când s-a făcut bine, a fost eliberat pe stradă. A săpat pe sub gardul curţii şi a intrat în curte, parcă vrând să spună că el de aici nu mai pleacă. Când un om a cerut părinţilor mei un câine pentru curtea lui, cel oferit a fost Bănel. A stat o săptămână în curtea omului, iar când a prins ocazia a evadat şi a fugit mai multe străzi până a ajuns la casa unde a ales el să rămână. A săpat iarăşi pe sub gard, iar dimineaţa tata l-a găsit la uşa casei, lătrând voios. S-a dus singur în curtea din spate, de unde n-ar ieşi pentru nimic în lume, de teamă să nu ajungă iar în stradă. Este atât de devotat!

DSC05232Paznici de nădejde la găini! 🙂

DSC05413Aceşti doi căţeluşi frumoşi sunt ultimii primiţi în curte. Mama lor i-a crescut o vreme sub maşina veche de la poarta vecinilor.  Vor fi probabil daţi în plasament. Deocamdată copilăresc fericiţi prin curte, fiind bine îngrijiţi.

DSC05365Haideţi la joacă! 🙂

DSC05368– O să mă fac eu căţel mare!

DSC05370De noi nu trece nimeni!

DSC05204   Iar ei sunt maidanezii care stau la poarta curţii noastre. Au înţeles că aici pot să primească ceva de mâncare şi vin de câte ori pot şi se postează lângă poartă până primesc ceva. Din exces de zel au lătrat  şi pe cei care voiau să intre în curte. N-au nicio vină că nu au şi ei un cămin pe care să-l apere. În felul lor ei sunt o… familie a străzii. Păcat că nu îi adoptă nimeni, cele mai mari şanse avându-le doar căţeluşii mici, nu şi cei maturi. Mama îi hrăneşte şi pe aceştia, chiar dacă nu putem să-i luăm pe toţi în curtea noastră. Dar şi acolo, la stradă, ei păzesc curtea noastră.

DSC05206O să vă mai povestesc despre familia căţelească din curtea noastră. Sunt atâtea de povestit…

Lolică şi Pufiţa

Sunt momente în viaţă când privirea şi inima ne sunt atrase cu putere de privirea unor animăluţe de pe stradă, pe care dintr-o dată ni le dorim alături, numai pentru noi. Privirea aceea care te mişcă la suflet, atât de serioasă, rugătoare, care parcă te imploră să îl iei acasă, te poate face să iei o decizie pe care să nu o regreţi niciodată. Pentru că acel sufleţel pe care îl salvezi de la o pieire sigură, din jungla străzii, din ne-grija altora, nu-şi va uita niciodată salvatorul. Va fi trup şi suflet numai pentru el, cu o recunoştinţă şi o dăruire cum rar poţi să vezi.

Lolică în primele lui zile în noua familie

De când mă ştiu am avut mulţi câini. Iubesc câinii. Pentru drăgălăşenia, inteligenţa, devotamentul şi răbdarea lor. Pentru cum ştiu să-ţi fie alături, uneori mai bine şi decât oamenii. În vara acestui an, pe lângă liota şi aşa mare din ograda noastră, ne-am trezit într-o zi cu un nou locatar: un căţeluş mic şi jigărit, cu o privire sfâşietor de tristă. Tata l-a luat de pe stradă, după ce o maşină tocmai era să-l calce, el neştiind să se ferească de aceste pericole. Când s-a văzut în curtea mare, pe un teritoriu necunoscut, a scâncit puţin, după care a început să-şi miroasă teritoriul. L-a rândul său a fost repede mirosit şi studiat de mai vechii locuitori ai ogrăzii, care l-au acceptat pe micul lor tovarăş. În ziua în care a fost adus, pleca spre o lume mai bună căţeluşa Lolica, bătrâna noastră păzitoare, după o grea suferinţă. În amintirea ei, i-am pus micuţului numele de … Lolică sau Loli, nume pe care l-a acceptat imediat şi la care răspunde cu un lătrat vesel.

„Las’ că mă fac eu mare!”

Nu aş putea să spun acum ce culoare avea pe atunci. Blăniţa îi era tare ponosită, de un alb-cenuşiu indefinit. Îi plângeai de milă, atât de jalnic arăta. După câteva zile, am sesizat că în jurul ochilor i se conturau nişte ochelari care îi împodobesc şi acum chipul. S-a împrietenit şi cu pisicile din curte, având un bun companion de joacă în motanul Şosetuţă. Numai Bică – câine de pază „serios” – l-a mai pus la punct, enervat uneori de gimbuşlucurile juniorului. În numai câteva săptămâni, Lolică s-a înzdrăvenit văzând cu ochii.

„Seriosul” Bică

Nu au trecut decât vreo trei săptămâni şi, într-o bună zi, din geanta tatălui meu văd ivindu-se un căpşor micut foarte ciufulit, cu doi ochi negri ca două măsline. – Ăsta de unde mai este? – l-am întrebat surprins de apariţie. – Păi Lolică mai avea şi o surioară. Şi pe ea era să o calce o maşină, căci ieşise în stradă, aşa că… Când s-a văzut slobodă în curte, a început să zburde de parcă toată lumea era a ei! Lolică cel sfios a devenit un jucăuş fără pereche, vesel nevoie mare, alături de micuţa surioară pe care am botezat-o Pufiţa. Pufiţa arăta şi mai jalnic decât Loli când a fost adus. Era doar un mic ghemotoc de blană zburlită, cu aceeaşi culoare nedefinită, dintre care se iţeau doi ochişori inteligenţi şi drăgălaşi. A doua zi mi-am găsit papucii în mijlocul curţii, purtând amprentele dentare ale Pufiţei, care i-a abandonat pe motiv de …gust rău. Avea să persevereze, până ce mi-am luat alţi papuci, căci din ceilalţi rămăseseră numai tălpile!

Mica Pufiţa în primele ei zile la noi în curte

În doar câteva luni, bieţii căţeluşi jigăriţi, maidanezi salvaţi de la o moarte sigură, aveau să devină nişte veritabili dulăi, gata să pună pe fugă pe oricine ar fi îndrăznit să calce pragul curţii. Lătratul lor gros, puternic, hotărât, ţine la distanţă pe orice intrus. Curtea întreagă a devenit proprietatea celor doi paznici de nădejde. Din nişte pricăjiţi subnutriţi, aveam să vedem nişte câini în toată legea! Jocurile celor doi aveau să ne înveselească toată vara. Singurele nemulţumite au fost… pisicile, cam marginalizate din cauza prezenţei canine impozante de la uşa casei. Când erau micuţi, au primit o cutie de carton cu o carpetuţă în ea – micul lor dormitor. Crescând, atât s-au mai îngrămădit în cutie, până ce aceasta a cedat la noul gabarit al locatarilor ei.

„E cam mică cutia asta!”

Chiar dacă au crescut, în ochii lor regăsesc de fiecare dată o imensă iubire şi recunoştinţă. Când vin acasă, după o zi de muncă, ei ştiu să mă întâmpine cu lătrături voioase, gata să sară cu lăbuţele pe mine, aşteptând ca să-i mângâi. În ochişorii lor e o imensă bucurie, pe care nu mai ştiu cum să o dăruiască. Zilele trecute au trecut printr-o grea încercare a unei boli specifice câinilor la o vârstă mică. M-am temut să nu-i pierd, cu toate tratamentele urmate. Dar s-au înzdrăvenit repede şi acum sunt iarăşi puşi pe giumbuşlucuri prin toată curtea.

„Hai la joacă!”

Sunt două sufleţele dragi, care aduc atâta bucurie în jur. Dacă ar fi luaţi de către oameni cât mai mulţi căţeluşi de pe stradă, poate că numărul câinilor fără stăpân ar mai scădea. Ei nu au nicio vină. Dar dacă vă decideţi să adoptaţi un astfel de suflet, să ştiţi sigur că aţi câştigat un bun prieten, un suflet devotat, un apărător de nădejde. Nu va uita niciodată că i-aţi oferit o casă, o îngrijire, dragoste. Vă va întoarce întreit iubirea lui, aşa cum va şti el mai bine, dintr-o inimă sinceră de căţel…

„Suntem numai ochi şi urechi, atenţi la tine! Dar ne dai şi nouă un os?”

Şi o dedicaţie muzicală pentru toţi căţeluşii maidanezi care aşteaptă dragostea noastră!

Nu-i aşa că sunt frumoasă?

Mirare de căţel…