Printre amintiri…

DSC06103   Recunosc că sunt un mare nostalgic al vremurilor copilăriei. Îmi amintesc cu mult drag o mulţime de lucruri, întâmplări şi episoade din vremea copilăriei. Cea mai frumoasă perioadă din viaţa omului, vârsta inocenţei, a veseliei pure, a jocurilor, a poveştilor şi a descoperirilor fascinante. Mi-aş fi dorit să fi păstrat mai multe lucruri de atunci, dintre acele „comori” la care ţineam atât de mult.  Dar timpul ne face să lăsăm în urmă nu doar acei ani frumoşi, ci şi lucrurile noastre dragi, pe care le-am preţuit din toată inima noastră.

   La ultima noastră vizită la casa părintească, mama mea ne-a făcut o mare surpriză, căci din podul casei a scos o adevărată „comoară” de suflet pentru noi, copiii de odinioară: o cutie plină de jucăriile de atunci. Cele mai multe – ale fratelui meu mai mic, dar printre ele şi câteva de-ale mele. Ceea ce a mai reuşit să salveze dintre jucăriile noastre, pe care ni le-am lăsat moştenire de la unul la celălalt. Pline de praf, puţin ruginite şi decolorate de timp… Ne-am strâns în jurul lor cu bucurie, dar şi cu nostalgie în suflet.  Au trecut atât de mulţi ani de atunci, când tare ne mai jucam cu aceste jucării şi născoceam o mulţime de scenarii… De data aceasta, copiii noştri s-au jucat cu ele, miraţi oarecum de aceste jucării vechi, multe dintre ele din tablă şi fără niciun fel de baterii sau circuite electronice, faţă de jucăriile de acum. Ne-am uitat la ei cu plăcere şi parcă ne-am revăzut pe noi înşine, când ne jucam împreună, în casă sau în curte sau cu ceilalţi copii de pe strada noastră. Iar mama, stând deoparte, ne privea pe toţi – copii şi nepoţi – cu atâta emoţie, dar şi cu bucurie în suflet… Pentru câteva clipe, am fost iarăşi copiii de odinioară…

   Amintiri…. amintiri…

DSC06102

DSC06104

Copiii copiilor de odinioară…

DSC06101

DSC06127

Muzicuţe

   Îmi amintesc cu drag de toate jucăriile care mi-au încântat copilăria. Regret acum că nu le-am mai păstrat. S-au pierdut în timp, ca şi clipele acelea magice din primii ani de viaţă, din care au rămas doar amintirile… Dintre toate acele mici bucurii – jucării simple, pe care tare mult le preţuiam şi le păstram cu grijă, îmi amintesc cu drag de muzicuţele, la care mă tot căzneam să învăţ să cânt melodiile vesele ale copilăriei. Prima muzicuţă pe care am văzut-o şi pe care părinţii mi-au cumpărat-o, era un Tower, chinezească, cu marginea de un verde transparent. Un vecin, mai mare decât mine, m-a văzut cu ea şi mi-a arătat cum se cântă. La cei câţiva anişori pe care îi aveam, am fost fascinat de acordurile micului instrument. Oricât m-am străduit eu să cânt, n-am reuşit mare lucru, căci priceperea nu avea cum să vină dintr-o dată, aşa cum credeam eu, chinuindu-mă să ofer familiei concerte minunate.

    În primii ani de şcoală, admiram la serbările şcolare formaţia de muzicuţe – colegi mai mari care cântau atât de frumos şi  care participau la multe concursuri, precum celebrul „Cântarea României”. Aveam printre jucării o muzicuţă nouă, un Hero micuţ cu capace albastre, care se strecura repede în buzunar, alături de alte mărunţişuri pe care le stâng băieţii. După ce i-am ascultat pe colegii de care am amintit, m-am chinuit o zi întreagă să învăţ o melodie simplă la muzicuţă, şi am reuşit, dumirindu-mă singur cam cum stă treaba cu folosirea respiraţiei la emiterea notelor muzicale la acest mic instrument. Până seara, cântam prin curte cu multă bucurie un cântecel de la şcoală: „Vai, săracul pui de cuc!”. Eram atât de încântat că am reuşit să învăţ şi eu câte ceva din tainele muzicuţei. În zilele ce au urmat, am învăţat şi alte cântecele. Cea mai mare mulţumire a fost atunci când am dat o probă pentru a fi primit în formaţia de muzicuţe a şcolii. A fost o mare realizare pentru mine! Şi am mers cu băieţii la multe spectacole şi concursuri şcolare, unde ne etalam talentul nostru de mari muzicanţi! 🙂

    Mi-am cumpărat apoi şi alte muzicuţe, am încercat să-mi perfecţionez tehnica, dar îndatoririle şcolare, examenele de admitere, anii de liceu, facultatea… au lăsat în urmă această frumoasă pasiune… Într-un sertar din casa părintească, am găsit deunăzi muzicuţele mele dragi. După ce le-am şters bine de praful anilor ce au trecut, le-am admirat cu plăcere şi nu m-am putut abţine să nu le încerc, cântând cu acelaşi drag acele melodii simple şi vesele din copilărie. Le-am luat cu mine acasă şi, din când în când, îmi place să mai încerc câteva acorduri, cu gândul la anii frumoşi ai copilăriei, când un băieţel pirpiriu mergea pe stradă cu muzicuţa la gură, visându-se mare muzicant…

Frumos aşezate în cutiile lor, aşteptând să fie…cântate.

Ce fascinat eram de strălucirea lor!

Acestea sunt cele mai vechi din „colecţie”. Le am din anii de şcoală generală, de prin clasa a V-a.

Pe aceasta am cumpărat-o în clasa a IX-a de la un coleg de clasă, cu 40 de lei. Era la fel ca prima mea muzicuţă! Sună foarte bine şi acum.

O mică amintire dintr-o excursie la Barcelona, de acum câţiva ani. Chiar şi acum, la vârsta maturităţii, tentaţia de a cumpăra o muzicuţă, atunci când o văd în vreun magazin, este foarte mare! 🙂

 O mică bijuterie.

Gata de o cântare!

Adevărată virtuozitate la un instrument atât de mic. Cât i-am admirat în copilărie pe aceşti maeştri…

Alte tonalităţi, dar cât de frumoasă muzică!

Şi o bijuterie muzicală de excepţie.

Vă doresc un sfârşit de săptămână minunat! 🙂

La cireșe

DSC07494

Vă mai amintiți celebra pățanie a lui Nică din „Amintiri din copilărie”, când a fost la furat de cireșe? Cărui copil nu-i „fac cu ochiul” minunatele cireșe dintr-un pom încărcat cu asemenea bunătăți? Mai ales când pomul se găsește într-un loc unde nu ai voie să intri… tentația este și mai mare!

În fiecare primăvară, cireșii ne oferă primele fructe cu care ne delectăm cu multă plăcere. Iar cea mai mare plăcere este să le culegi chiar din pomul care te îmbie cu roadele sale bogate…

DSC07504

Published in: on 10/06/2009 at 10:05 am  Comments (2)  
Tags: , ,