Căţeluşii

DSC07185   V-am tot povestit despre familia canină din ograda părinţilor mei. Pe lângă membrii „marcanţi”, care au deja o vârstă memorabilă şi sunt adevăraţii seniori ai curţii, an de an apar şi membrii noi, căci misiunea de a duce mai departe stirpea cea aleasă este respectată cu sfinţenie de lătrăcioşii noştri. În luna ianuarie, chiar în zilele Bobotezei, pe un ger cumplit, au venit pe lume aceste două ghemotoace negre şi simpatice. Mămica lor i-a încălzit şi i-a păzit cu mare grijă, nelăsând pe nimeni să se apropie de odoarele ei. După câteva săptămâni de viaţă, deja s-au învăţat să se joace prin faţa casei, lătrând vesel cu voce subţirică, parcă vrând să ne arate că sunt paznici de nădejde în curtea noastră.

   Priviţi cât sunt de scumpi. Cum să nu-i iubeşti?

DSC07177El este băieţelul familiei. E foarte serios şi dolofan. 🙂

DSC07180

DSC07182Iar ea este fetiţa – mai micuţă, delicată, dar tare gălăgioasă, deşi nu s-ar părea, privind această poză.  🙂

DSC07178

DSC07184

În căsuţa lor, aşa ce se mai joacă, ca nişte copii. Sufleţele drăgălaşe, care ne aduc bucurie în viaţa noastră! 🙂

Familia Ham-ham

DSC06625   V-am tot povestit pe aici despre numeroasa familie căţelească din curtea părinţilor mei, mari iubitori de animale. Pe lângă cei din ogradă, fiecare cu postul şi cu misiunea sa de pază, mai sunt şi cei de la poartă, bieţi maidanezi pripăşiţi pe lângă vechea „epavă” de maşină a tatălui meu, pe care tot speră că o va duce la celebrul program „rabla”.  De mers, nu mai merge săraca, dar este tare bună pentru căţeluşii pripăşiţi pe sub ea, care păzesc bine intrarea în curte şi îşi primesc pentru asta răsplata din plin. Fiind rost de mâncare, nu mai pleacă de acolo, aşa că ei sunt echipa din exterior pentru paza curţii. Când cineva îşi exprimă dorinţa de a adopta un câine, are de unde alege, iar mama îi plasează cu bucurie la oameni buni şi primitori. Din păcate, atunci când a început agresiva campanie împotriva maidanezilor, oameni de bine din zonă, au găsit de cuviinţă să-i otrăvească pe unii dintre ei, deşi nu deranjau pe nimeni, cu nimic. Unii au reuşit să scape şi şi-au reluat misiunea de pază, la poarta curţii, după ce a trecut… urgia.

   Într-o zi, una dintre căţeluşele maidaneze a venit de undeva însoţită de cinci căţeluşi tare drăgălaşi. Cred că le-a explicat că acest loc este unul bun, unde pot să primească îngrijire. La început au fost tare sfioşi, apoi au ieşit cu îndrăzneală afară, lătrând cu voci subţirele şi vesele. Până seara, doi dintre ei au fost deja adoptaţi, urmând să fie plasaţi şi ceilalţi, căci doritori s-au găsit. I-am fotografiat, atât cât mi-au permis ei, căci sunt iuţi ca nişte zvârlugi. Sper să crească mari şi să-i bucure pe cei care s-au îndurat de aceste sufleţele mici şi drăgălaşe.

DSC06612Cine-i mic şi bea lăptic? 🙂

DSC06613Suntem mici, dar am învăţat să lătrăm!

DSC06630   El este Bobiţă, căţelul salvat anul trecut, mare „degustător de apă” (dacă-l mai ţineţi minte). Acum s-a făcut mare dulău şi-i cam place să „capseze” vizitatorii, aşa că, pe timpul zile stă legat. Aici îşi arată „zâmbetul cu dinţi” din dotare. 😀

DSC06627   Bobiţă şi Lizica – prietena lui cea mai bună, care patrulează prin toată curtea cu o viteză ameţitoare.  Iar la lătrat…. este mai gălăgioasă decât sirena Poliţiei!

DSC06318Parcă ar cânta la fluier! Ei, roade şi el un băţ, în joacă! 🙂

DSC06648   Uriaşul Lulu – şi el adoptat de pe stradă. Un câine serios, care latră rar şi gros şi care are o forţă de temut. Dar este cel mai recunoscător câine din lume, căci nu uită că a fost salvat de la moarte, de pe stradă.

DSC06614   Seniorul Ţuchi – marele şef de haită al curţii, despre care am să vă scriu mai multe altă dată, căci a împlinit deja 14 ani de când slujeşte familia noastră cu toată dragostea lui de căţel. Este sufletul întregii curţi şi toată lumea îl iubeşte. Un câine deosebit de bun şi devotat.

   Promit să vă mai scriu despre câinii părinţilor mei. Nu este zi în care ei să nu aducă bucurie în sufletele celor care au ales să-i iubească şi să-i îngrijească. Ce-ar fi lumea aceasta fără aceste fiinţe minunate? Avem nevoie de aceste vietăţi, care ne fac viaţa mai frumoasă.

   Să aveţi o săptămână cât mai bună! 🙂

„Credinciosul”

   La vârsta copilăriei, am fost foarte impresionat de o cărticică plină de poveşti minunate: „Din lumea celor care nu cuvântă” – de Emil Gârleanu. Cine nu îşi mai aminteşte de povestea „Sărăcuţul„, care era în manualele şcolare? Şi atâtea altele asemenea, care ne îndemnau să privim cu mai multă atenţie şi dragoste la fiinţele necuvântătoare de lângă noi. Şi care, de foarte multe ori, ne dau nouă, oamenilor, adevărate lecţii, din care avem multe de învăţat. Chiar dacă nu sunt la „înălţimea” fiinţei umane, prietenii necuvântători sunt de multe ori mai… umani decât cei care ar trebuie să fie un exemplu de înţelepciune şi bunătate în lumea asta. Este bine să luăm aminte mai cu atenţie la aceste fiinţe minunate de lângă noi, căci nu degeaba ne-au fost lăsate de Dumnezeu. Mai zilele trecute, am aflat despre o întâmplare pe care am vrut să o aduc şi aici. O adevărată lecţie de devotament…

maidanez 3   Nea Vasile este unul dintre vecinii părinţilor mei. Ca tot omul, are şi el gospodăria lui, plină cu de toate orătăniile necesare la casa omului. Pe lângă ograda găinilor, ca paznic de nădejde avea un câine – Lăbuş.  Numai că, din motive numai de el ştiute, blănosul s-a schimbat din păzitor în… vânător de găini! Cum prindea câte una prin preajmă, haţ! şi-i făcea de petrecanie. Spre disperarea stăpânului, care a hotărât să-l îndepărteze pe amatorul de găini proaspete. Nedorind să-l omoare (unii aşa procedează!), nea Vasile s-a gândit să-l ducă la câmp, unde avea o bostană cu pepeni şi alte legume. L-a lăsat acolo să păzească pepenii, iar de mâncare îi aducea la câteva zile. Lăbuş a înţeles că a fost pedepsit pentru „degustările” lui şi a vrut să demonstreze cât este de vrednic, lătrând cu năduf pe toţi cei care treceau pe acolo. A venit toamna şi roadele s-au strâns de pe ogoare, iar oamenii si-au adus acasă recoltele bogate. Gândind că „pofticiosul” Lăbuş ar putea să revină la năravurile cam neortodoxe, nea Vasile a hotărât să-l lase la câmp, la vechea bostană. Toamna şi-a intrat în drepturile ei, afară vremea s-a răcorit din ce în ce mai tare şi întreaga natură se pregătea de iarnă. Lăbuş… era la datorie şi păzea câmpul gol, deşi era liber să plece oriunde vedea cu ochii, iar satul nu era prea departe. Când mai treceau, din când în când oameni pe la câmp, îl zăreau pe vrednicul Lăbuş la post şi îi spuneau lui nea Vasile că îl aşteaptă câinele să-l ia acasă. Dar… omul nu l-a mai dorit în curtea lui pe killerul găinilor. A trecut şi iarna cu geruri şi zăpezi bogate, iar pe câmpuri nu s-a mai dus nimeni. Este anotimpul când toate se odihnesc, înainte de un nou an de muncă şi rodire.

   A venit primăvara şi oamenii au început să roiască la munca ogoarelor. Trebuiau pregătite pentru semănat şi noi recolte. Nişte tractorişti au trecut şi prin zona vechilor bostane şi au văzut cu uimire că le iese în cale o arătare de câine, dând din coadă bucuros că vede şi el oameni, după atâtea luni de singurătate, petrecute într-un bârlog pe care şi l-a făcut singur, săpând cu labele în pământ. Cum o fi supravieţuit acolo, singur, fără hrană…. numai bietul de el ştie, dar nu şi-a părăsit postul de pază! Parcă a vrut să demonstreze că problema cu găinile a fost doar un accident  nefericit. Iar el este un câine de nădejde!

– Uite măi, câinele lui Vasile! Ăsta a stat la bostană toată iarna şi a păzit locul! – a exclamat cu uimire unul dintre oameni. L-a chemat la el pe bietul câine şi i-a dat o bucată de pâine, pe care, flâmândul de el, a înfulecat-o dintr-o înghiţitură. L-a luat apoi în tractor şi, după ce a terminat munca, l-a dus acasă. Unde credeţi că i-a făcut culcuşul? La găini! 🙂 Dar Lăbuş învăţase lecţia şi nici măcar nu se mai uita înspre ele. Când nea Vasile a aflat de câinele lui, a vrut să-l ia înapoi, acasă, dar salvatorul nici nu a vrut să audă, căci avea nevoie de un câine aşa de devotat. Iar Lăbuş şi-a slujit noul stăpân din toată inima lui de căţel.

   Mai rar atâta credincioşie şi statornicie la oameni….

 

O familie adevărată

DSC05172   V-am tot scris pe aici despre familia câinească din curtea părinţilor mei. O adevărată „armată” de lătrători, care umplu curtea cu prezenţa lor veselă şi gălăgioasă. Adunaţi de pe stradă sau din producţia proprie, au fost mereu mulţi câini în curtea noastră. Am iubit mereu animalele, am avut curtea plină de tot felul de „lighioane”, dar câinii au avut un loc aparte. Sunt fiinţe minunate, iubitoare şi devotate stăpânilor şi curţii pe care o păzesc cu străşnicie. Stau câteodată şi mă gândesc la toate „potăile” care s-au perindat prin ograda noastră şi nu-mi vine să cred ce mulţi câini au fost. Unii doar în trecere, căci au fost plasaţi pe la alte familii, care i-au adoptat cu bucurie, ştiut fiind renumele lor de câini harnici şi paznici de nădejde. Amintiri duioase voi păstra despre toţi căţeii care nu mai sunt, dar care mi-au bucurat copilăria sau adolescenţa. Nu i-am uitat pe niciunul!

   Printre ultimii adoptaţi este Bobiţă – „atentul” de mai sus, salvat de tata de la poartă, după ce a fost încolţit de alţi maidanezi mai mari. Pe cât era de slab şi pricăjit când l-a adus în curte, acum este un căţel voinic şi tare devotat. Pentru că nu va uita că a fost salvat de la moarte. Tovarăşa lui de joacă este Pufiţaşi ea salvată la scurt timp după Bobiţă. Amândoi se zbenguie prin faţa casei şi ce se mai bucură să ne vadă, ţopăind ca nişte iezi, în calea noastră.

DSC05175Gata de joacă!

DSC05187În plină viteză.

DSC05183Numai ochi şi urechi!

DSC05191Bobiţă şi Salvatorul  său. Nici nu vă închipuiţi câtă recunoştinţă pot să arate aceşti căţeluşi. Priviţi!

DSC05197Sufleţele dragi şi iubitoare. Sunt nespus de bucuroşi atunci când le arătăm dragostea noastră.

DSC05192   Mai sunt şi alţii care au ajuns la noi, în curte. Cum ar fi Lizica. Pe ea am primit-o în curte înainte să facă o serie de pui. Era rotundă ca o minge! N-a mai plecat niciodată, chiar dacă a găsit poarta deschisă de mai multe ori, iar fârtaţii de pe stradă parcă o îmbiau cu libertatea.

DSC05210   De atunci a mai făcut şi alte serii de căţeluşi. Toţi sunt bine, în curţile unor oameni care iubesc animalele.

DSC05214   El este vestitul Lulu! V-am scris aici despre el acum câţiva ani, când tata l-a adunat de pe străzi, după ce era să-l calce o maşină. Este un dulău serios şi foarte puternic. Îl ţinem legat pentru că a speriat câţiva oameni care au îndrăznit să intre în curte şi i-a „capsat” şi pe câţiva rivali din ogradă. Dar este atât de iubitor şi recunoscător că a fost primit în curtea noastră… Îţi spune din priviri mai mult decât toate cuvintele din lume! Păi ce, credeţi că aceste fiinţe minunate n-au atâtea să ne spună? Ba da! Şi o fac în felul lor.

DSC05211   Iar Lulu adoră să sară cu labele lui mari pe noi, prinzându-ne ca într-o îmbrăţişare atât de sinceră.  Când ajung după mai multă vreme pe la părinţii mei, Lulu este primul care mă întâmpină şi mă îmbrăţişează afectuos. Un câine minunat!

DSC05220  Bibilica şi cu Zorro au fost mereu vajnicii apărători ai găinilor. Curtea din spate nu a fost nicicând  mai bine păzită. Din echipă mai făceau parte şi Bob  împreună cu Florică, dar s-au pierdut într-o iarnă, când au încercat o „evadare” prin curţile vecinilor. Cu toţi erau o echipă de temut. Din păcate, Bibilica ne-a părăsit în această toamnă, după atâţia ani în care a slujit cu credinţă familia. A lăsat în urma ei foarte mulţi urmaşi, care să ducă mai departe „stirpea cea aleasă”. Zorro este din prima ei serie de căţeluşi. Şi au fost…. zeci de serii!

DSC05222   El este Bănel (sau Bănică) – un căţel tare lătrăcios, pe care tata l-a salvat pe când era să fie sfâşiat de nişte maidanezi mai mari. A stat în carantină câteva săptămâni, iar când s-a făcut bine, a fost eliberat pe stradă. A săpat pe sub gardul curţii şi a intrat în curte, parcă vrând să spună că el de aici nu mai pleacă. Când un om a cerut părinţilor mei un câine pentru curtea lui, cel oferit a fost Bănel. A stat o săptămână în curtea omului, iar când a prins ocazia a evadat şi a fugit mai multe străzi până a ajuns la casa unde a ales el să rămână. A săpat iarăşi pe sub gard, iar dimineaţa tata l-a găsit la uşa casei, lătrând voios. S-a dus singur în curtea din spate, de unde n-ar ieşi pentru nimic în lume, de teamă să nu ajungă iar în stradă. Este atât de devotat!

DSC05232Paznici de nădejde la găini! 🙂

DSC05413Aceşti doi căţeluşi frumoşi sunt ultimii primiţi în curte. Mama lor i-a crescut o vreme sub maşina veche de la poarta vecinilor.  Vor fi probabil daţi în plasament. Deocamdată copilăresc fericiţi prin curte, fiind bine îngrijiţi.

DSC05365Haideţi la joacă! 🙂

DSC05368– O să mă fac eu căţel mare!

DSC05370De noi nu trece nimeni!

DSC05204   Iar ei sunt maidanezii care stau la poarta curţii noastre. Au înţeles că aici pot să primească ceva de mâncare şi vin de câte ori pot şi se postează lângă poartă până primesc ceva. Din exces de zel au lătrat  şi pe cei care voiau să intre în curte. N-au nicio vină că nu au şi ei un cămin pe care să-l apere. În felul lor ei sunt o… familie a străzii. Păcat că nu îi adoptă nimeni, cele mai mari şanse avându-le doar căţeluşii mici, nu şi cei maturi. Mama îi hrăneşte şi pe aceştia, chiar dacă nu putem să-i luăm pe toţi în curtea noastră. Dar şi acolo, la stradă, ei păzesc curtea noastră.

DSC05206O să vă mai povestesc despre familia căţelească din curtea noastră. Sunt atâtea de povestit…

Wordless Wednesday (CXXXVIII)

 Prietenie…

DSC05588

DSC05585

DSC05584

DSC05581

“Miercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen.

O zi de miercuri frumoasă!  🙂

Reflexii…canine!

Bobiţă – mare „degustător” de apă! 😀DSC05215– Este foarte gustoasă apa asta! Stai să încerc şi din celelalte găleţi. 😀

DSC05217– Ia să beau şi de aici! 

DSC05218– Gata, le-am încercat pe toate!  🙂

Reflexii în oglindă – o idee a lui SoriN.

Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai frumos!

Wordless Wednesday (CXXV)

 Prietenie…

HPIM7193

 

HPIM7192

HPIM7064

Sara

“Miercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen.

Să aveţi o zi de miercuri frumoasă!  🙂

„Orfelinii”

2013-07-28 19.37.07   De câte ori nu s-a întâmplat ca, în drumurile noastre, să întâlnim în cale animăluţe abandonate, de care să ni se facă milă şi pe care să vrem să le aducem acasă, să le salvăm de la o pieire sigură? Problema animalelor fără stăpân din România este una gravă, căci numărul câinilor maidanezi din localităţile patriei este în continuă creştere. Ceea ce mi se pare îngrijorător este că şi la sate au apărut câini maidanezi, care bântuie de multe ori în haite pe străzi. Mulţi sunt aduşi de la oraş, de oameni „iubitori de animale”, care îi abandonează la marginea localităţilor, după care se împăunează cu „realizările” lor şi ale asociaţiilor cu nume pompoase.

   Pe lângă „echipa canină” proprie, destul de numeroasă, la poarta casei părinţilor mei vin de ceva vreme nişte câini maidanezi care ştiu că primesc o bucată de pâine. Au vasul lor de apă. Păzesc în linişte poarta, uneori şi noaptea şi tare se mai bucură atunci când, ieşind din curte, îi mângâi pe creştet. Suflete nevinovate, care au nevoie de un stăpân care să le poarte de grijă. Oricât s-a încercat găsirea de oameni care să-i adopte, este greu să duci în curtea cuiva un dulău matur, învăţat cu libertatea străzii. Mai mult, după o vreme au venit şi cu pui după ei. Într-o zi, iscându-se zarvă mare la stradă, sub ulucile porţii tata a găsit ghemuită o mogîldeaţă blănoasă, plină de purici, pe care câinii cei mari o încolţiseră. L-a adus repede în curte, scăpându-l de fârtaţii cam certăreţi. Întrucât blăniţa era tare încâlcită, s-a impus de îndată o tunsoare şi o băiţă bună. După ce a mirosit noul teritoriu, a început joaca. A primit şi păpică, pe care a hăpăit-o pe nerăsuflate. Apoi a încercat să-i cunoască şi pe ceilalţi membri ai familiei canine. Care l-au mirosit cu interes pe micuţ, înţelegând că de-acum este „de-al nostru„.

2013-07-21 18.25.10Mirare de căţel…

   La câteva zile după această întâmplare, mergând pe la câmp, la vie, tatăl meu a avut surpriza să găsească lângă maşină o altă mogâldeaţă blănoasă, scâncind de foame. I s-a făcut milă de micul căţel şi l-a adus şi pe acesta acasă, ca să-i fie tovarăş de joacă celuilalt „orfelin” adoptat. Binenţeles că mai întâi a trecut pe la frizerie, după care a fost bine spălat, căci puricii îl cuceriseră cu totul. Chiar dacă frizura din foarfecă nu a fost prea reuşită, micuţul s-a bucurat nespus de noua casă şi de tovarăşii de joacă – câini şi pisici. Pentru că răbdase mult de foame, atunci când i se dădea de mâncare, ar fi fost în stare să mănânce tot odată, de frică să nu-i ia cineva hrana din faţă. Până s-a convins că nu o să se întâmple aşa. Au urmat ronţăitul papucilor de la intrare, joaca prin flori, tumbele şi micile certuri cu pisicile. Dar dincolo de toate acestea, cei doi micuţi s-au integrat tare bine în familia noastră. Şi ce bine încearcă ei să-şi facă datoria de apărători ai curţii, lătrând cu foc, cu vocile lor subţirele, atunci când vine cineva la poartă.  Parcă ar vrea să ne asigure că putem sta liniştiţi în casă, cu ei suntem în deplină siguranţă!  🙂

2013-07-28 19.36.09Numai ochi şi urechi! 🙂

2013-07-28 19.37.31Tovarăşi de joacă!

2013-07-28 19.38.22Cel mai mult iubesc… luptele!  😀

2013-07-28 19.37.57Cea mai bună prietenă a căţeilor! 🙂

2013-07-28 20.23.24Obosiţi de-atâta joacă! 🙂

  PS. Când am început să scriu aceste rânduri, încă nu se întâmplase tragedia de la Bucureşti, cu copilul omorât de maidanezi.  O nenorocire cumplită! Iar dacă s-a ajuns aici, la asemenea evenimente regretabile, doar noi, oamenii, suntem de vină, pentru că am lăsat de izbelişte aceste biete suflete. Poate măcar acum, în ceasul al 12-lea, cei responsabili vor găsi soluţii bune şi umane pentru a rezolva această problemă. Cu cât mai mulţi câini vor fi adoptaţi şi îngrijiţi de către oameni, cu atât mai bine pentru toţi!