Orfelinele

    Astă iarnă, pe frigul acela cumplit, care ne-a cam înspăimântat, când nici nu îndrăzneai să scoţi capul afară, la poarta casei părinţilor mei au apărut două ghemotoace de blană, scâncind înfrigurate. De unde au venit, cine le-a adus acolo pe o vreme ca aceea? Întrebări fără răspuns. Noroc că cineva din casă le-a auzit scâncetul şi le-a adus în casă. Două ghemotoace cu ochi, îngheţate bocnă, care s-au încălzit imediat lângă sobă, într-o cutie de carton, care le-a devenit dormitor. Erau atât de mici şi neajutorate, de ţi se rupea sufletul de milă! În câteva săptămâni, cele două fetiţe s-au întremat şi au crescut uimitor de repede, aducând multă veselie în ogradă, cu lătratul lor subţire şi cu giumbuşlucurile lor. Şi ceilalţi membri ai familiei căţeleşti le-au adoptat imediat pe cele două orfeline. Seriozitatea cu care păzesc curtea, parcă ar vrea să arate recunoştinţa lor pentru că au fost adoptate şi salvate de la o moarte sigură.

    Fiinţe mici şi drăgălaşe, care aduc atâta bucurie în viaţa oamenilor!

 Numai ochi şi urechi! 🙂

Căţeluşi

Într-una din zile, pe când mă preumblam prin parc, admirând floricelele şi mugurii copacilor, bucurându-mă că primăvara a venit (în sfârşit!), lângă  o tufă am zărit nişte căţeluşi. Erau aşa de drăgălaşi! Stăteau la soare şi se încălzeau, parcă bucurându-se şi ei de vremea frumoasă de afară. M-am apropiat ca să-i văd mai bine şi să-i pozez. Au început să mă latre, cu vocile lor subţirele şi caraghioase. Când s-au convins că nu le fac niciun rău, au început să dea din codiţe, spre marea mea bucurie. Mămica lor veghea vigilentă din apropiere, mârâind a avertizare înspre mine.

După o săptămână, i-am găsit în acelaşi loc. Cineva cu suflet bun le pusese un vas cu apă şi unul cu mâncare. Sper să se găsească un om care să-i adopte, să le ofere un adăpost sigur, unde să crească şi să-i bucure pe cei din jur, aşa cum căţeluşii ştiu bine să o facă. Faptul că sunt doar nişte maidanezi, nu înseamnă că nu au dreptul să trăiască sau că trebuie să li se refuze măcar un colţ din lumea asta mare, în care toţi avem loc să vieţuim!

Nu-i aşa că suntem frumuşei? 🙂

Somnul dulce de amiază!

Vrea cineva un căţeluş drăguţ, cu şosetuţe albe? 🙂

..şi câţiva puricei. Nu mulţi! 😀

Lolică şi Pufiţa

Sunt momente în viaţă când privirea şi inima ne sunt atrase cu putere de privirea unor animăluţe de pe stradă, pe care dintr-o dată ni le dorim alături, numai pentru noi. Privirea aceea care te mişcă la suflet, atât de serioasă, rugătoare, care parcă te imploră să îl iei acasă, te poate face să iei o decizie pe care să nu o regreţi niciodată. Pentru că acel sufleţel pe care îl salvezi de la o pieire sigură, din jungla străzii, din ne-grija altora, nu-şi va uita niciodată salvatorul. Va fi trup şi suflet numai pentru el, cu o recunoştinţă şi o dăruire cum rar poţi să vezi.

Lolică în primele lui zile în noua familie

De când mă ştiu am avut mulţi câini. Iubesc câinii. Pentru drăgălăşenia, inteligenţa, devotamentul şi răbdarea lor. Pentru cum ştiu să-ţi fie alături, uneori mai bine şi decât oamenii. În vara acestui an, pe lângă liota şi aşa mare din ograda noastră, ne-am trezit într-o zi cu un nou locatar: un căţeluş mic şi jigărit, cu o privire sfâşietor de tristă. Tata l-a luat de pe stradă, după ce o maşină tocmai era să-l calce, el neştiind să se ferească de aceste pericole. Când s-a văzut în curtea mare, pe un teritoriu necunoscut, a scâncit puţin, după care a început să-şi miroasă teritoriul. L-a rândul său a fost repede mirosit şi studiat de mai vechii locuitori ai ogrăzii, care l-au acceptat pe micul lor tovarăş. În ziua în care a fost adus, pleca spre o lume mai bună căţeluşa Lolica, bătrâna noastră păzitoare, după o grea suferinţă. În amintirea ei, i-am pus micuţului numele de … Lolică sau Loli, nume pe care l-a acceptat imediat şi la care răspunde cu un lătrat vesel.

„Las’ că mă fac eu mare!”

Nu aş putea să spun acum ce culoare avea pe atunci. Blăniţa îi era tare ponosită, de un alb-cenuşiu indefinit. Îi plângeai de milă, atât de jalnic arăta. După câteva zile, am sesizat că în jurul ochilor i se conturau nişte ochelari care îi împodobesc şi acum chipul. S-a împrietenit şi cu pisicile din curte, având un bun companion de joacă în motanul Şosetuţă. Numai Bică – câine de pază „serios” – l-a mai pus la punct, enervat uneori de gimbuşlucurile juniorului. În numai câteva săptămâni, Lolică s-a înzdrăvenit văzând cu ochii.

„Seriosul” Bică

Nu au trecut decât vreo trei săptămâni şi, într-o bună zi, din geanta tatălui meu văd ivindu-se un căpşor micut foarte ciufulit, cu doi ochi negri ca două măsline. – Ăsta de unde mai este? – l-am întrebat surprins de apariţie. – Păi Lolică mai avea şi o surioară. Şi pe ea era să o calce o maşină, căci ieşise în stradă, aşa că… Când s-a văzut slobodă în curte, a început să zburde de parcă toată lumea era a ei! Lolică cel sfios a devenit un jucăuş fără pereche, vesel nevoie mare, alături de micuţa surioară pe care am botezat-o Pufiţa. Pufiţa arăta şi mai jalnic decât Loli când a fost adus. Era doar un mic ghemotoc de blană zburlită, cu aceeaşi culoare nedefinită, dintre care se iţeau doi ochişori inteligenţi şi drăgălaşi. A doua zi mi-am găsit papucii în mijlocul curţii, purtând amprentele dentare ale Pufiţei, care i-a abandonat pe motiv de …gust rău. Avea să persevereze, până ce mi-am luat alţi papuci, căci din ceilalţi rămăseseră numai tălpile!

Mica Pufiţa în primele ei zile la noi în curte

În doar câteva luni, bieţii căţeluşi jigăriţi, maidanezi salvaţi de la o moarte sigură, aveau să devină nişte veritabili dulăi, gata să pună pe fugă pe oricine ar fi îndrăznit să calce pragul curţii. Lătratul lor gros, puternic, hotărât, ţine la distanţă pe orice intrus. Curtea întreagă a devenit proprietatea celor doi paznici de nădejde. Din nişte pricăjiţi subnutriţi, aveam să vedem nişte câini în toată legea! Jocurile celor doi aveau să ne înveselească toată vara. Singurele nemulţumite au fost… pisicile, cam marginalizate din cauza prezenţei canine impozante de la uşa casei. Când erau micuţi, au primit o cutie de carton cu o carpetuţă în ea – micul lor dormitor. Crescând, atât s-au mai îngrămădit în cutie, până ce aceasta a cedat la noul gabarit al locatarilor ei.

„E cam mică cutia asta!”

Chiar dacă au crescut, în ochii lor regăsesc de fiecare dată o imensă iubire şi recunoştinţă. Când vin acasă, după o zi de muncă, ei ştiu să mă întâmpine cu lătrături voioase, gata să sară cu lăbuţele pe mine, aşteptând ca să-i mângâi. În ochişorii lor e o imensă bucurie, pe care nu mai ştiu cum să o dăruiască. Zilele trecute au trecut printr-o grea încercare a unei boli specifice câinilor la o vârstă mică. M-am temut să nu-i pierd, cu toate tratamentele urmate. Dar s-au înzdrăvenit repede şi acum sunt iarăşi puşi pe giumbuşlucuri prin toată curtea.

„Hai la joacă!”

Sunt două sufleţele dragi, care aduc atâta bucurie în jur. Dacă ar fi luaţi de către oameni cât mai mulţi căţeluşi de pe stradă, poate că numărul câinilor fără stăpân ar mai scădea. Ei nu au nicio vină. Dar dacă vă decideţi să adoptaţi un astfel de suflet, să ştiţi sigur că aţi câştigat un bun prieten, un suflet devotat, un apărător de nădejde. Nu va uita niciodată că i-aţi oferit o casă, o îngrijire, dragoste. Vă va întoarce întreit iubirea lui, aşa cum va şti el mai bine, dintr-o inimă sinceră de căţel…

„Suntem numai ochi şi urechi, atenţi la tine! Dar ne dai şi nouă un os?”

Şi o dedicaţie muzicală pentru toţi căţeluşii maidanezi care aşteaptă dragostea noastră!

Nu-i aşa că sunt frumoasă?

Mirare de căţel…