Legenda ghiocelului

Am primit pe e-mail o frumoasă poveste, pe care v-o ofer cu mult drag. Este povestea ghiocelului –  una dintre cele mai frumoase şi iubite flori de primăvară:

„A fost odată o rază de soare – era chiar fata cea mai mică şi răsfăţată a astrului luminos. Şi, tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi dorea inima. Şi, iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva! Flori, care mai de care mai colorate şi mai parfumate, se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă, pe care să mi-o prind în păr?- a spus raza de soare. Şi, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh.
Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:
– Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?
– Cu siguranţă că a cules  un trandafir – a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
– Ba eu cred că a fost una dintre noi – a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete, încântate.
– Nici vorbă de aşa ceva! – le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţii mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?
Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că raza de soare culesese o violetă, si nu altceva!
Numai într-un colţ de grădină cineva plângea. Era un ghiocel mic si firav, a cărui coditţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prinţesa-rază de soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:
-Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeala?
– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul căpşor în jos.
– Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei?-  a insistat raza de soare.
– Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!
Şi chiar aşa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbeste dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară  şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite”.

Încă iarnă…

Cele câteva zile călduroase de săptămâna trecută, aproape că ne convinseseră că iarna e pe sfârşite. Dar nu e chiar aşa. Suntem în luna februarie, iar doamna Iarnă este încă în plină domnie. De dimineaţă mă uitam pe fereastră şi…începuse să ningă. Fulgi răzleţi se iţeau din cer. Gerul din ultimele zile ne-a pus şi el gândurile îndrăzneţe la punct. Prin grădini am zărit şi câţiva ghiocei tare grăbiţi (aşa sunt ei!), dar frigul ne spune că trebuie să mai aşteptăm. Să mai avem puţină răbdare.

Are şi iarna frumuseţea ei. Şi-ar fi păcat să nu o admirăm. Să nu profităm de tot ceea ce ni se oferă. Să preţuim fiecare clipă, colţ de cer, rază de soare, fulg de nea….Să mulţumim Cerului că încă le avem şi le putem vedea.

Minunatul alb al zăpezii!

Covorul de nea aşternut peste grădină. Totul este atât de alb şi de frumos!

Urme pe zăpadă… Şi câteva frunze, uitate prin copaci toamna trecută, zburate de vântul care a aşternut zăpada…

Ţurţuri ca de cristal, la streşinile caselor…

…lucind în soare…

Troianul de pe acoperiş, explorat de o pisică.

Camuflate în zăpadă!

Zăpada depusă în tot felul de forme interesante.

O scară din zăpadă!

Un mic „vestitor” grăbit, adus în casă, la căldură.