Lulu

Lulu este un câine respectabil, a cărui poveste tristă este cunoscută de către mulţi oameni din cartierul în care locuieşte. Pe când nu împlinise nici măcar vârsta de un an, Lulu a fost lovit de o maşină. A scăpat cu viaţă, dar a rămas fără un picioruş în urma tragicului accident. Ca prin minune,  a supravieţuit. Şi iată-l ajuns la o vârstă venerabilă! Aşa…în trei picioare… Ca în poezia Otiliei Cazimir – „Căţeluşul şchiop” – pe care am învăţat-o cu toţi în copilărie.

În fiecare zi îşi face programul de plimbare, alături de stăpâna sa. De fiecare dată îşi ţine capul sus cu multă demnitate, parcă vrând să arate cât este de curajos, în ciuda infirmităţii lui. Oricât de grea ar fi fost această încercare din viaţa lui, a putut să meargă mai departe. Fără să cerşească mila oamenilor…

Un învingător!

Lulu

Lolică şi Pufiţa

Sunt momente în viaţă când privirea şi inima ne sunt atrase cu putere de privirea unor animăluţe de pe stradă, pe care dintr-o dată ni le dorim alături, numai pentru noi. Privirea aceea care te mişcă la suflet, atât de serioasă, rugătoare, care parcă te imploră să îl iei acasă, te poate face să iei o decizie pe care să nu o regreţi niciodată. Pentru că acel sufleţel pe care îl salvezi de la o pieire sigură, din jungla străzii, din ne-grija altora, nu-şi va uita niciodată salvatorul. Va fi trup şi suflet numai pentru el, cu o recunoştinţă şi o dăruire cum rar poţi să vezi.

Lolică în primele lui zile în noua familie

De când mă ştiu am avut mulţi câini. Iubesc câinii. Pentru drăgălăşenia, inteligenţa, devotamentul şi răbdarea lor. Pentru cum ştiu să-ţi fie alături, uneori mai bine şi decât oamenii. În vara acestui an, pe lângă liota şi aşa mare din ograda noastră, ne-am trezit într-o zi cu un nou locatar: un căţeluş mic şi jigărit, cu o privire sfâşietor de tristă. Tata l-a luat de pe stradă, după ce o maşină tocmai era să-l calce, el neştiind să se ferească de aceste pericole. Când s-a văzut în curtea mare, pe un teritoriu necunoscut, a scâncit puţin, după care a început să-şi miroasă teritoriul. L-a rândul său a fost repede mirosit şi studiat de mai vechii locuitori ai ogrăzii, care l-au acceptat pe micul lor tovarăş. În ziua în care a fost adus, pleca spre o lume mai bună căţeluşa Lolica, bătrâna noastră păzitoare, după o grea suferinţă. În amintirea ei, i-am pus micuţului numele de … Lolică sau Loli, nume pe care l-a acceptat imediat şi la care răspunde cu un lătrat vesel.

„Las’ că mă fac eu mare!”

Nu aş putea să spun acum ce culoare avea pe atunci. Blăniţa îi era tare ponosită, de un alb-cenuşiu indefinit. Îi plângeai de milă, atât de jalnic arăta. După câteva zile, am sesizat că în jurul ochilor i se conturau nişte ochelari care îi împodobesc şi acum chipul. S-a împrietenit şi cu pisicile din curte, având un bun companion de joacă în motanul Şosetuţă. Numai Bică – câine de pază „serios” – l-a mai pus la punct, enervat uneori de gimbuşlucurile juniorului. În numai câteva săptămâni, Lolică s-a înzdrăvenit văzând cu ochii.

„Seriosul” Bică

Nu au trecut decât vreo trei săptămâni şi, într-o bună zi, din geanta tatălui meu văd ivindu-se un căpşor micut foarte ciufulit, cu doi ochi negri ca două măsline. – Ăsta de unde mai este? – l-am întrebat surprins de apariţie. – Păi Lolică mai avea şi o surioară. Şi pe ea era să o calce o maşină, căci ieşise în stradă, aşa că… Când s-a văzut slobodă în curte, a început să zburde de parcă toată lumea era a ei! Lolică cel sfios a devenit un jucăuş fără pereche, vesel nevoie mare, alături de micuţa surioară pe care am botezat-o Pufiţa. Pufiţa arăta şi mai jalnic decât Loli când a fost adus. Era doar un mic ghemotoc de blană zburlită, cu aceeaşi culoare nedefinită, dintre care se iţeau doi ochişori inteligenţi şi drăgălaşi. A doua zi mi-am găsit papucii în mijlocul curţii, purtând amprentele dentare ale Pufiţei, care i-a abandonat pe motiv de …gust rău. Avea să persevereze, până ce mi-am luat alţi papuci, căci din ceilalţi rămăseseră numai tălpile!

Mica Pufiţa în primele ei zile la noi în curte

În doar câteva luni, bieţii căţeluşi jigăriţi, maidanezi salvaţi de la o moarte sigură, aveau să devină nişte veritabili dulăi, gata să pună pe fugă pe oricine ar fi îndrăznit să calce pragul curţii. Lătratul lor gros, puternic, hotărât, ţine la distanţă pe orice intrus. Curtea întreagă a devenit proprietatea celor doi paznici de nădejde. Din nişte pricăjiţi subnutriţi, aveam să vedem nişte câini în toată legea! Jocurile celor doi aveau să ne înveselească toată vara. Singurele nemulţumite au fost… pisicile, cam marginalizate din cauza prezenţei canine impozante de la uşa casei. Când erau micuţi, au primit o cutie de carton cu o carpetuţă în ea – micul lor dormitor. Crescând, atât s-au mai îngrămădit în cutie, până ce aceasta a cedat la noul gabarit al locatarilor ei.

„E cam mică cutia asta!”

Chiar dacă au crescut, în ochii lor regăsesc de fiecare dată o imensă iubire şi recunoştinţă. Când vin acasă, după o zi de muncă, ei ştiu să mă întâmpine cu lătrături voioase, gata să sară cu lăbuţele pe mine, aşteptând ca să-i mângâi. În ochişorii lor e o imensă bucurie, pe care nu mai ştiu cum să o dăruiască. Zilele trecute au trecut printr-o grea încercare a unei boli specifice câinilor la o vârstă mică. M-am temut să nu-i pierd, cu toate tratamentele urmate. Dar s-au înzdrăvenit repede şi acum sunt iarăşi puşi pe giumbuşlucuri prin toată curtea.

„Hai la joacă!”

Sunt două sufleţele dragi, care aduc atâta bucurie în jur. Dacă ar fi luaţi de către oameni cât mai mulţi căţeluşi de pe stradă, poate că numărul câinilor fără stăpân ar mai scădea. Ei nu au nicio vină. Dar dacă vă decideţi să adoptaţi un astfel de suflet, să ştiţi sigur că aţi câştigat un bun prieten, un suflet devotat, un apărător de nădejde. Nu va uita niciodată că i-aţi oferit o casă, o îngrijire, dragoste. Vă va întoarce întreit iubirea lui, aşa cum va şti el mai bine, dintr-o inimă sinceră de căţel…

„Suntem numai ochi şi urechi, atenţi la tine! Dar ne dai şi nouă un os?”

Şi o dedicaţie muzicală pentru toţi căţeluşii maidanezi care aşteaptă dragostea noastră!

Nu-i aşa că sunt frumoasă?

Mirare de căţel…

Ziua mondială a animalelor – 4 octombrie

Este o zi pe care o dedicăm acestor fiinţe minunate pe care Creatorul ni le-a lăsat alături , nouă oamenilor, pentru a ne înfrumuseţa viaţa. Nici nu am putea să ne imaginăm existenţa noastră fără prezenţa animalelor. Păcat că ne purtăm atât de urât cu ele, deşi ne aduc atât de mult bine în viaţa noastră…. Păcat că suntem atât de răi şi de cruzi şi le supunem la atâtea suferinţe…

În secolul al XIII-lea a trăit Sfântul Francisc de Asissi, cel socotit până azi ocrotitorul animalelor. Contemporanii l-au socotit un ciudat, pentru că vorbea cu animalele, care îl înconjurau cu recunoştinţă. De fapt el ne-a arătat că trebuie să iubim aceste suflete simple dar atât de devotate, care ne umplu viaţa cu atâtea bucurii.

Necuvântătoarelor de lângă noi să le dedicăm măcar această zi din an şi toată preţuirea noastră. În restul zilelor, să încercăm să fim mai buni, mai grijulii, mai toleranţi, mai altruişti, mai recunoscători, adică aşa cum ne arată tocmai animalele noastre dragi.


„De ziua noastră, vă urăm La mulţi ani!

Lolica

De când mă ştiu am iubit animalele. Am trăit printre ele, am crescut având alături tot felul de orătănii, m-am învăţat cu compania lor, să le vorbesc, să încerc să le înţeleg, să mă bucur de aceste făpturi pe care Dumnezeu ni le-a lăsat ca să ne umple viaţa, să ne fie de ajutor şi avem parte şi de altceva decât egoismul omului. Numai cine ştie să aprecieze şi compania unui animal, vede viaţa într-un mod cât mai adevărat, învaţă să fie mai atent, mai altruist, mai bun. Fie că este un căţel, o pisică, un papagal, găinile şi raţele din ogradă, vaca, calul, purceluşii sau oricare alt animăluţ, viaţa alături de ei e mult mai frumoasă. În modul lor necuvântător, aceste făpturi minunate ne arată ataşamentul, credinţa, recunoştinţa, bunătatea, iertarea, dragostea. Calităţi pe care, de multe ori, oamenii nu ştiu să le arate, deşi avem pretenţia că suntem nişte fiinţe superioare. Din lumea celor care nu cuvântă avem atât de multe de învăţat! Iar de multe ori ele ajung chiar să ne dea lecţii, nouă oamenilor…

În vara acestui an, a părăsit lumea aceasta şi ograda în care a slujit cu credinţă mulţi ani, căţeluşa mea Lolica. După o bătrâneţe grea, cu multe suferinţe şi dureri chinuitoare, aveam să o găsesc într-o dimineaţă de început de iunie, dormindu-şi somnul din urmă, în coşul ei de răchită, în care îşi odihnise în ultimul timp oasele ei obosite şi bătrâne. A adormit liniştită, cu urechile ridicate, de parcă voia să mă asigure că şi după moarte ea va veghea la postul său, să fie totul în regulă, curtea bine păzită şi orice intrus repede îndepărtat prin vigilenţa pe care a arătat-o mereu, împlinindu-şi datoria de câine de pază.

A fost un câine extraordinar. Nu a uitat niciodată că a fost luată de pe stradă, când era doar un ghemotoc de blană, dintr-un şanţ, unde fusese abandonată de cine ştie cine? şi adoptată cu dragoste de toţi membrii familiei. Şi-a acceptat imediat numele de Lolica (sau Lola), la care răspundea imediat, ridicând urechile cu atenţie. Era topită după dulciuri! Ronţăia cu plăcere bomboane, mai puţin pe cele mentolate, pe care le lăsa repede jos. Îi plăcea enorm să fie mângâiată pe creştet, mai ales în ultima vreme, când vederea o cam lăsase, auzul se împuţinase şi o boală grea îi chinuia bătrânele oase, pricinuindu-i multe dureri şi suferinţe. Deşi îi era tot mai greu, aproape târându-se făcea turul curţii, pentru a ne arăta tuturor că nu a ajuns un biet câine bătrân şi inutil.

Nu pot să uit o întâmplare tragică din viaţa ei de câine. În primii ei ani de viaţă, a reuşit să iasă din curte, într-o dimineaţă de primăvară. S-a bucurat de libertatea străzii, dar numai pentru puţin timp. Cineva a văzut-o, a prins-o şi a sechestrat-o o vară întreagă, pe lângă o bostană de pepeni. Cât se va fi chinuit ca să scape de acolo…numai ea ştie! În lunile de arest la bostană, a luat obiceiul de a ronţăi ştiuleţi de porumb – singura hrană ce i-a fost oferită probabil, obicei pe care l-a păstrat şi multă vreme după acest episod. Spre toamnă a reuşit să evadeze. A străbătut câmpul întreg, printre tarlale cu tot felul de culturi agricole, a intrat în sat şi, mânată de simţurile ei ascuţite şi de indicii secrete numai de ea ştiute, a găsit strada şi casa din care plecase cu imprudenţă cu luni în urmă. A aşteptat în dreptul porţii, neîndrăznind să dea buzna în curtea care îi lipsise atât de mult. Când a fost recunoscută de cei ai casei, a intrat cu bucurie în curte, gudurându-se fericită la picioarele tuturor. În sfârşit acasă! – părea să spună prin lătratul ei voios. Din acea zi, nici nu a mai vrut să ştie de vreo ieşire la stradă! Dincolo de poarta ogrăzii, pentru ea erau numai periocole şi oameni răi. De aceea şi-a apărat cu mai multă îndârjire curtea, alungând cu lătrături, mârâituri şi chiar muşcături, pe orice străin care îndrăznea să intre pe teritoriul ei.

A fost un câine înţelept. A acceptat cu răbdare şi pe mai tinerii ei colegi de ogradă, fără să îşi arate în vreun fel superioritatea pe care vârsta ei venerabilă o impunea faţă de tineret. La fereastra camerei mele, a răsunat ani de zile lătratul ei ferm, care mă asigura că este la datorie şi că totul este în regulă.

Îmi este dor de Lolica. Ca şi de toţi ceilalţi câini pe care i-am avut şi pe care nu pot să-i uit: Azorică, Grivei, Lăbuş, Nikişor, Bobică, Coca şi ceilalţi… Suflete calde, credincioase, iubitoare…

Published in: on 21/08/2008 at 10:55 pm  Comments (6)  
Tags: , ,