Miercurea fără cuvinte (CCCLXXIV)

Obiectele de suflet ale copilăriei…

dav

dav

dav

dav

davMiercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen. Să aveți o zi de miercuri cât mai frumoasă! 🙂

Muzicuţe

   Îmi amintesc cu drag de toate jucăriile care mi-au încântat copilăria. Regret acum că nu le-am mai păstrat. S-au pierdut în timp, ca şi clipele acelea magice din primii ani de viaţă, din care au rămas doar amintirile… Dintre toate acele mici bucurii – jucării simple, pe care tare mult le preţuiam şi le păstram cu grijă, îmi amintesc cu drag de muzicuţele, la care mă tot căzneam să învăţ să cânt melodiile vesele ale copilăriei. Prima muzicuţă pe care am văzut-o şi pe care părinţii mi-au cumpărat-o, era un Tower, chinezească, cu marginea de un verde transparent. Un vecin, mai mare decât mine, m-a văzut cu ea şi mi-a arătat cum se cântă. La cei câţiva anişori pe care îi aveam, am fost fascinat de acordurile micului instrument. Oricât m-am străduit eu să cânt, n-am reuşit mare lucru, căci priceperea nu avea cum să vină dintr-o dată, aşa cum credeam eu, chinuindu-mă să ofer familiei concerte minunate.

    În primii ani de şcoală, admiram la serbările şcolare formaţia de muzicuţe – colegi mai mari care cântau atât de frumos şi  care participau la multe concursuri, precum celebrul „Cântarea României”. Aveam printre jucării o muzicuţă nouă, un Hero micuţ cu capace albastre, care se strecura repede în buzunar, alături de alte mărunţişuri pe care le stâng băieţii. După ce i-am ascultat pe colegii de care am amintit, m-am chinuit o zi întreagă să învăţ o melodie simplă la muzicuţă, şi am reuşit, dumirindu-mă singur cam cum stă treaba cu folosirea respiraţiei la emiterea notelor muzicale la acest mic instrument. Până seara, cântam prin curte cu multă bucurie un cântecel de la şcoală: „Vai, săracul pui de cuc!”. Eram atât de încântat că am reuşit să învăţ şi eu câte ceva din tainele muzicuţei. În zilele ce au urmat, am învăţat şi alte cântecele. Cea mai mare mulţumire a fost atunci când am dat o probă pentru a fi primit în formaţia de muzicuţe a şcolii. A fost o mare realizare pentru mine! Şi am mers cu băieţii la multe spectacole şi concursuri şcolare, unde ne etalam talentul nostru de mari muzicanţi! 🙂

    Mi-am cumpărat apoi şi alte muzicuţe, am încercat să-mi perfecţionez tehnica, dar îndatoririle şcolare, examenele de admitere, anii de liceu, facultatea… au lăsat în urmă această frumoasă pasiune… Într-un sertar din casa părintească, am găsit deunăzi muzicuţele mele dragi. După ce le-am şters bine de praful anilor ce au trecut, le-am admirat cu plăcere şi nu m-am putut abţine să nu le încerc, cântând cu acelaşi drag acele melodii simple şi vesele din copilărie. Le-am luat cu mine acasă şi, din când în când, îmi place să mai încerc câteva acorduri, cu gândul la anii frumoşi ai copilăriei, când un băieţel pirpiriu mergea pe stradă cu muzicuţa la gură, visându-se mare muzicant…

Frumos aşezate în cutiile lor, aşteptând să fie…cântate.

Ce fascinat eram de strălucirea lor!

Acestea sunt cele mai vechi din „colecţie”. Le am din anii de şcoală generală, de prin clasa a V-a.

Pe aceasta am cumpărat-o în clasa a IX-a de la un coleg de clasă, cu 40 de lei. Era la fel ca prima mea muzicuţă! Sună foarte bine şi acum.

O mică amintire dintr-o excursie la Barcelona, de acum câţiva ani. Chiar şi acum, la vârsta maturităţii, tentaţia de a cumpăra o muzicuţă, atunci când o văd în vreun magazin, este foarte mare! 🙂

 O mică bijuterie.

Gata de o cântare!

Adevărată virtuozitate la un instrument atât de mic. Cât i-am admirat în copilărie pe aceşti maeştri…

Alte tonalităţi, dar cât de frumoasă muzică!

Şi o bijuterie muzicală de excepţie.

Vă doresc un sfârşit de săptămână minunat! 🙂