„România interesantă” – Mânăstirea Viforâta (jud. Dâmbovița).
Miercurea fără cuvinte” a început la Carmen și continuă aici, pe pagina lui Călin.
Iarna la Amara…
Sunt anumite locuri al căror farmec îl asociem de cele mai multe ori cu vacanţele noastre. Când spui mare, nu te gândeşti decât la plajă, soare baie, muzică, vacanţă! Când spui Clăbucet, nu te gândeşti decât la iarnă, sanie, schiuri, zăpadă, ger, vacanţă de iarnă… Atunci când ai ocazia să le vizitezi şi în alte perioade ale anului, decât cele în care sunt foarte vizitate, parcă ţi se par alte locuri. La mare iarna? Şi totuşi e frumoasă marea şi iarna. O frumuseţe îngheţată…. La munte e frumos oricând!
În Bărăganul ialomiţean, staţiunea Amara este printre puţinele locuri din această zonă, căutate cu plăcere pe timp de vară, când arşiţa pârjoleşte tot. În apele lacului poţi găsi un strop de răcoare, într-o zi de miez de vară, când totul în jur pare că este ca într-un imens cuptor încins… Vara e lume multă pe malul lacului. E muzică, e veselie, e vacanţă. Dar sunt şi oameni veniţi la tratament, dornici să caute vindecarea pentru afecţiunile de care suferă.
Dacă ajungi cumva pe malul lacului Amara iarna, totul pare scufundat într-o imensă linişte. Nici ţipenie de om, doar urme vechi de paşi pe nisipul de pe plajă. Câte o raţă sălbatică rătăcită mai tulbură luciul nemişcat al apei. În iarna aceasta, pentru că nu a fost atât de frig ca în alţi ani cu ierni grele, pe luciul lacului Amara au apărut maiestuose lebede… Graţioase, atât de frumoase! Ca nişte regine ale lacului.
Primăvara e aproape. Şi îşi va aşterne frumuseţea ei şi peste acest lac din întinsul Bărăgan…
La Amara….
Fiecare dintre noi avem anumite locuri unde ne place să ne retragem în linişte, departe de lumea dezlănţuită, de vuietul şi framântarea vieţii cotidiene. Anumite locuri unde ne place să fim singuri, doar cu noi înşine, fără să ne mai gândim la grijile obişnuite. Sau să fim numai cu cei dragi! De obicei ne alegem locuri din natură, în pădure, la malul unei ape, unde să contemplăm în linişte frumuseţea din jurul nostru.
În inima Bărăganului, aproape de Slobozia, se află un loc căutat de mulţi oameni, nu numai pentru odihnă sau peisaj, cât mai ales pentru calităţile curative în vindecarea multor suferinţe. Este vorba de lacul Amara – „perla Bărăganului” – aşa cum a fost numit acest loc multă vreme. În plină câmpie, în această întindere nesfârşită, cât vezi cu ochii, lacul Amara este o adevărată oază. Mai ales vara când mulţi călători aleg să facă măcar un mic popas, pentru ca să se răcorească puţin de arşiţa care pârjoleşte totul în jur…
Chiar dacă astăzi Amara este departe de renumele de altă dată, când la băi veneau foarte mulţi oameni, iar plajele erau aglomerate toată vara, încă sunt mulţi cei care caută odihnă şi vindecare în acest loc binecuvântat de Dumnezeu. Nămolul de Amara se spune că face minuni pentru afecţiunile reumatice. Iar dacă acest lucru îl spun oameni veniţi din colţurile ţării, de la Oradea, Satu Mare, Suceava, Hunedoara, Iaşi sau Timişoara, nu-ţi rămâne decât să-i crezi. Centrele de tratament, hotelurile, clinicile au fost modernizate, iar acest lucru continuă să se facă. Stă în puterea oamenilor să scoată din nedreapta uitare acest loc. Ca atâtea alte locuri din ţara asta, staţiuni altă dată pline, lăsate pe nedrept în paragină, deşi ar putea să bucure atâtea suflete, după o viaţă de muncă.
Lacul Amara se întinde pe o suprafaţă de 132 hectare şi o lungime de 4 kilometri. Cum vii dinspre Slobozia, imediat pe partea dreaptă se găseşte popasul Perla. Camping şi căsuţe, plajă, loc de pescuit şi mulţi salcâmi. Dacă alegi să treci de acest prim popas, se ocoleşte marginea lacului şi tot pe partea dreaptă a drumului te întâmpină Hotelul Lebăda (fost UGSR) cu centru de tratament şi plajă şi un imens parc de jur împrejur. În imediata apropiere se găseşte Hotelul Ialomiţa, având aceleaşi dotări. Este cel mai modernizat dintre hoteluri şi, de aceea, aici este mereu aglomeraţie, tot timpul anului. Tot în apropiere se găseşte şi Grădina de vară, unde în fiecare vară se organizează cunoscutul Trofeu Amara sau Trofeul Tinereţii – adevărată rampă de lansare a multor tineri interpreţi de muzică uşoară românească, azi vedete consacrate. Spre capătul lacului se află şi ultimul loc de popas: Complexul Mirceşti cu mai multe hoteluri, bază de tratament, plajă, parc şi loc de pescuit.
Într-o regiune precum Bărăganul, renumită pentru verile toride şi prăfuite şi iernile grele şi geroase, cu viscole puternice, la Amara poţi găsi un loc plăcut de popas şi relaxare dar şi de vindecare pentru multe afecţiuni. Chiar dacă vara a trecut de mult, amintirea zilelor toride ne face să ne gândim cu drag la Amara şi la vara ce va să vină!
Nu mi-am propus să fac aici „reclamă” staţiunii Amara. Am vrut doar să vorbesc despre un loc deosebit, un loc unde te poţi simţi bine şi unde poţi realiza atât de bine legătura cu natura, cu toate minunăţiile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu din plin. Nu aveţi decât o variantă: mergeţi şi convinge-ţi-vă!
Apus de soare la Caliacra
La jumătatea drumului dintre Vama Veche şi Balcic, se face spre stânga un drum ce străbate câmpuri întinse şi pâlcuri de păduri. Briza mării începe să-şi facă simţită prezenţa tot mai tare, pe măsură ce te apropii de ţărm. La capătul acestui drum te aşteaptă Capul Caliacra – unul dintre puţinele promontorii stâncoase de la ţărmul Mării Negre. Până la evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război mondial, Capul Caliacra era punctul geografic cel mai avansat în mare al României.
Este un loc cu o istorie îndelungată. Vreme de secole aici s-a înălţat o cetate cu rol strategic. În secolele III-IV î.Hs. tribul trac al trisi -lor a ridicat în acest loc o fortificaţie, de la numele lor derivând denumirea de Tyrisis menţionată în diverse documente despre această cetate. Cetatea era compusă dintr-un zid lung de 35-40m, cu o grosime de 3 m, având în centru un turn în plan pătrat ce flanca la est poarta de acces. Aproape de începutul erei creştine, întreaga fortificaţie a fost refacută, adăugându-se noi ziduri de aărare, după cum s-a aflat dintr-o inscripţie descoperită printre ruinele cetăţii. Printre vestigii s-au descoperit ruinele unei biserici, ale unor băi publice, un apeduct ce alimenta cu apă cetatea de la nişte puţuri din apropiere. În prima jumatate a secolului al IV-lea este atestată pentru prima oară denumirea de Akre, care înseamna în greceşte “cap” sau “vârf”.
În anul 681 cetatea a intrat în stăpânirea primului stat bulgar. Apogeul avea să-l cunoască între veacurile XIII-XIV, atunci când a apărut şi denumirea de Caliacra. În timpul cneazului Dobrotici (cel care a dat numele Dobrogei), cetatea a fost refortificată prin adaugarea unei a treia incinte, ca urmare a construirii unui nou zid alături de cele două antice. În jurul anilor 1394 si 1397 cetatea este cucerită de două ori de către turci. Din 1404 până la 1420 teritoriul înconjurător împreună cu fortareaţa este anexat Ţării Româneşti. În 1420 este definitiv cucerit de către turcii otomani. Importanţa cetăţii avea să scadă, astfel că la începutul veacului al XVIII-lea cetatea se afla deja în ruine.
Interesantă este înformaţia că aici, Regele Ferdinand al României – un botanist de excepţie recunoscut de lumea ştiinţifică – a constituit o rezervaţie naturală, în care a adus şi…foci! Care ar fi existat până prin anii 1970. Astăzi, printre stânci se adăpostesc foarte mulţi cormorani.
În vârful versanţilor din stâncă roşiatică se înalţă semeţe, străjuind în liniştea apusului, ruinele vechii cetăţi Caliacra. Păşeşti cu emoţie pe sub arcul turnului de apărare şi străbaţi lungimea Capului Caliacra, ce seamănă atât de mult cu un vapor înfipt în apele mării. De o parte şi de alta versanţii stâncoşi parcă se prăvălesc în apa mării. Briza mării adie tot mai tare, alungând arşiţa unei zile toride de vară. Când ajungi la capătul cărării, în vârful ridicăturii de stânci colţuroase, marea ţi se dezvăluie în toată imensitatea ei. Apele sunt atât de liniştite, un nesfârşit de ape de un albastru închis ce se contopeşte cu albastrul cerului pe care încep să apară stelele şi luna, într-o strălucire palidă. În acest loc, în care domneşte o linişte desăvârşită, mâna omului a zidit o mică capelă, de fapt o chilie închinată Sfântului Nicolae. Miros de tămâie şi lumânări arse, icoane, o cruce, o carte de rugăciuni. Un semn al unui gând pios pe care omul îl înalţă spre Acela care a zidit aceste frumuseţi… Mai într-o parte e şi un monument ce aminteşte de vestitul Cavaler trac din vechime. E şi o peşteră în care s-a amenajat un mic muzeu ce povesteşte turiştilor despre trecutul istoric al acestui loc. Pentru cei doritori de câteva momente de tihnă la malul mării este şi o terasă, de unde poţi admira în linişte apusul de soare.
Un apus monumental, în admiraţia căruia ai vrea să rămâi cât mai mult…
Castelul Reginei Maria de la Balcic – „Raiul florilor” (I)
Prima oară când am auzit de Balcic, citeam într-o revistă despre cea care a fost Regina Maria a României – personalitate covârşitoare a vieţii politice, culturale şi spirituale a ţării noastre, care a jucat un rol decisiv în făurirea României Mari la 1918. Nepoată a Reginei Victoria a Angliei şi a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, Regina Maria şi-a lăsat o amprentă inconfundabilă în istoria acestui popor pe care l-a iubit enorm şi cu care a ajuns să se identifice în tot ceea ce a făcut. Locurile pe care le-a iubit şi în care a zăbovit în anii vieţii sale, păstrează şi acum un parfum deosebit al sufletului său cu totul minunat.
Anul acesta, la 18 iulie, s-au împlinit 70 de ani de la mutarea la cele veşnice a Reginei Maria a României (†1938). Au fost numeroase manifestările care au comemorat această mare personalitate a românilor. S-au scris şi s-au rostit multe cuvinte elogioase. Şi pe bună dreptate, căci Regina Maria merită respectul şi consideraţia întregului popor român, pentru tot ceea ce Majestatea Sa a făcut din dragoste pentru poporul în fruntea căruia a fost unsă Regină, rol pe care l-a onorat din plin, fiind ca o mamă spirituală a tuturor românilor, mai ales în momentele istorice deosebit de grele.
Cuvintele nu sunt niciodată de-ajuns. Mereu mai rămâne ceva încă nespus… Uneori lucrurile şi locurile mărturisesc mai bine decât oamenii, despre cei care au trecut pe acolo, despre cei ce le-au făurit şi şi-au lăsat o parte din sufletul lor în ctitorii care dăinuie. Sunt locuri care trebuie vizitate mai ales cu sufletul. Ceea ce ochiul vede, trebuie să treacă prin inimă, pentru a înţelege cât mai bine ceea ce ne-au lăsat ca moştenire cei de dinaintea noastră.
Balcicul este un astfel de loc. A fost locul de suflet al Reginei Maria. A lăsat ca testament să-i fie adusă inima aici, după moarte şi aşezată în mica bisericuţă „Stella Maris”, de la malul mării. Nu departe de locul unde stătea pe micul tron de marmură, contemplând în cea mai deplină linişte nesfârşitul mării, soarele apunând printre valuri. Întreg talentul artistic cu care a fost dăruită din plin de Dumnezeu, gustul rafinat pentru frumos, bogăţia sufletului romantic, sensibilitatea extraordinară de care dădea dovadă, toate acestea au izvodit acolo, în micul Oraş Alb de la malul Mării Negre, între nisipurile argintii, o reşedinţă de vis, un mic castel cu turn, o mică bisericuţă – Stella Maris („Steaua Mării”) – şi un parc imens plin de copaci deosebiţi şi grădini suspendate, un adevărat rai al florilor, prin care şi-a plimbat paşii de atâtea ori, bucurându-şi sufletul de o frumuseţe dumnezeiască.
La atâţia ani de la moartea Reginei Maria şi astăzi resimţi prezenţa sa plină de iubire, în acest loc minunat. Prea puţin s-au schimbat în castelul de la Balcic. Şi chiar dacă acest pământ a fost pierdut demult de români (1940), pentru bulgarii şi românii din Balcic, castelul şi grădina au rămas peste timp şi peste istorie ca fiind ale Reginei Maria. Pentru câţiva ani, Balcicul a fost locul unde s-a odihnit inima marii Regine. Chiar dacă a fost mutată în ţară, după cedarea Cadrilaterului, la Balcic au rămas amintirile, locurile, copacii, florile, urma paşilor Reginei, parfumul atâtor întâlniri de seamă, amintirea oamenilor deosebiţi care au trăit sau au trecut pe aici.
Ca vizitator al acestor locuri, te simţi asemeni unui pelerin ce vizitează locuri cu o mare încărcătură religioasă. Totul în jur reflectă atmosfera timpurilor de demult, prezenţa spirituală a marii Regine. Florile au fost răsădite cu grijă, aproape ca şi în vremea sa, când arăta grădinarului priceput de la Balcic modul în care dorea să arate grădina. Iar grădinarul a pus în această operă tot sufletul său, pentru Regina sa. Azi admirăm la Balcic „grădina botanică Sfinţii Constantin şi Elena”. De fapt e grădina reginei Maria! Dacă paşii vă vor purta vreodată prin Balcic, nu ezitaţi să împliniţi această călătorie de suflet, într-un loc care va rămâne cu siguranţă la sufletul dumneavoastră.
Cuvintele nu pot descrie bogăţia de simţăminte pe care le încerci vizitând Castelul Reginei Maria. Cele câteva fotografii pe care le-am pus aici, sunt doar o mică dovadă a celor spuse. Şi un îndemn ca să vizitaţi acest loc minunat!
Capela “Stella Maris” din incinta castelului Reginei Maria din Balcic
