Nichita

Pe 31 martie, în anul 1933 se năştea la Ploieşti poetul Nichita Stănescu. Deşi a plecat de mulţi ani dintre noi, prin versurile sale rămâne mereu prezent. Îl omagiem cu admiraţie şi respect, citindu-i cuvintele-i de o rară frumuseţe şi sensibilitate.

Rugăciunea

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

Autoportret

Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii.

Gând 1

Părerea mea este că poetul nu are o
epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţii.

Un interviu cu fascinantul Nichita…

…şi un cântec superb pe versurile aceluiaşi minunat poet.

Nichita…

nichita

Luna decembrie, ultima din an, este o lună cu totul specială. Sărbătoarea Crăciunului ne aduce în suflete o lumină dumnezeiască, o imensă bucurie, speranţă, credinţă. În aceste momente înălţătoare, se cuvine să ne amintim şi de cei ce au plecat în marea călătorie, dar care au ştiut să lase în urma lor semne nepieritoare, urme ale paşilor lor prin această lume.

În ziua de 13 decembrie 1983, pleca spre ceruri unul dintre cei mai mari poeţi români contemporani: Nichita Stănescu. A fost mai mult decât un poet, un slujitor al limbii române pe care însuşi a numit-o în nenumărate rânduri ca fiind „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu se mişca într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Imensul său potenţial artistic s-a concretizat în nenumăratele volume publicate. Ne rămân  peste ani poeziile sale – creaţii nemuritoare ale acestui magician al cuvintelor, ca să ne încânte spiritul.  

 Colinda pe loc

Niciodată nu putem greşi prea mult

din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.

Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim

din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim

şi nici prea frumos nu putem să trăim.

Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.

Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte

cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,

Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.

Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,

dar ştim că mai mult nu ni se cuvine…

 

 

Published in: on 21/12/2008 at 11:25 pm  Comments (2)  
Tags: , ,

A venit, a venit toamna!

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare…

de Nichita Stănescu