Lulu (Lolică)

DSC04819 Loli

   De când am deschis acest blog, am tot pomenit aici de prietenii necuvântători din ograda părinților mei. Tot felul de orătănii drăgălașe, care ne-au umplut viața cu prezența lor, bucurându-ne în fel și chip. Iar atunci când au venit pe lume noi membrii ai familiei, am adus la cunoștință cu bucurie evenimentul! 😀 Numai că, viața ne încearcă și cu evenimente mai puțin plăcute, mai ales când vine vorba de „despărțirea” de suflețelele dragi pe care le-am avut prin preajmă ani de zile.

   Ieri ne-a părăsit un membru de nădejde al echipei de pază și protecție din curtea noastră: Vânjosul Lulu, căruia i-am zis și Lolică, atunci când era cățelandru, s-a stins după o grea suferință. De vreo doi ani, am observat la el o crispare de durere, atunci când îl mângâiam pe cap. Apoi am observat cum oasele din creștetul capului parcă „dispar”, iar creierul lui rămânea acoperit doar de blănița de pe cap. Am consultat mai mulți veterinari, dar nimeni nu a putut să mă lămurească ce poate să fie. Mai mult, cineva ne-a sfătuit să-l „ajutăm” să scape mai repede de durere, cu o injecție-finală. Dar cum să-i facem așa, când el a fost atât de devotat familiei noastre? În ultimele luni s-a luptat mult cu suferința lui, pe care a dus-o cu demnitate, ca un dulău viteaz ce-a fost. Atunci când ajungeam pe la părinții mei, el era primul care îmi ieșea în întâmpinare și nu mă lăsa până nu-l îmbrățișam, așa cum îi plăcea atât de mult. Când îmi punea labele din față pe umeri, aproape că mă da jos, de mare ce era.  Un prieten atât de devotat! De mine asculta cel mai mult. O să îmi lipsească mult statura lui impozantă și lătratul pe tonuri joase și mai ales prezența sa din fața casei părintești…

Lolic 2   V-am scris  aici despre cum a ajuns Lolică în curtea noastră, adunat de pe străzi de tatăl meu. A devenit membru al familiei canine, chiar în ziua în care ne părăsea cățelușa Lola (aici) – veterana de atunci a curții noastre. În doar câteva luni, dintr-un cățeluș pricăjit, s-a transformat într-un dulău de toată frumusețea, gata să „capseze” pe orice intrus care intra în curte. De aceea ziua stătea legat, pentru siguranța…vizitatorilor. Când era eliberat, așa ce mai alerga prin curte, cu salturi maiestuoase, potrivite staturii sale. A fost un câine cuminte și înțelept și un apărător de nădejde. Îmi pare tare rău după el… Nu pot să nu scriu câteva rânduri despre el, căci mi-a fost tare drag…

DSC04810

WP_20160402_14_47_00_Pro

La revedere, prieten drag!

Familia Ham-ham

DSC06625   V-am tot povestit pe aici despre numeroasa familie căţelească din curtea părinţilor mei, mari iubitori de animale. Pe lângă cei din ogradă, fiecare cu postul şi cu misiunea sa de pază, mai sunt şi cei de la poartă, bieţi maidanezi pripăşiţi pe lângă vechea „epavă” de maşină a tatălui meu, pe care tot speră că o va duce la celebrul program „rabla”.  De mers, nu mai merge săraca, dar este tare bună pentru căţeluşii pripăşiţi pe sub ea, care păzesc bine intrarea în curte şi îşi primesc pentru asta răsplata din plin. Fiind rost de mâncare, nu mai pleacă de acolo, aşa că ei sunt echipa din exterior pentru paza curţii. Când cineva îşi exprimă dorinţa de a adopta un câine, are de unde alege, iar mama îi plasează cu bucurie la oameni buni şi primitori. Din păcate, atunci când a început agresiva campanie împotriva maidanezilor, oameni de bine din zonă, au găsit de cuviinţă să-i otrăvească pe unii dintre ei, deşi nu deranjau pe nimeni, cu nimic. Unii au reuşit să scape şi şi-au reluat misiunea de pază, la poarta curţii, după ce a trecut… urgia.

   Într-o zi, una dintre căţeluşele maidaneze a venit de undeva însoţită de cinci căţeluşi tare drăgălaşi. Cred că le-a explicat că acest loc este unul bun, unde pot să primească îngrijire. La început au fost tare sfioşi, apoi au ieşit cu îndrăzneală afară, lătrând cu voci subţirele şi vesele. Până seara, doi dintre ei au fost deja adoptaţi, urmând să fie plasaţi şi ceilalţi, căci doritori s-au găsit. I-am fotografiat, atât cât mi-au permis ei, căci sunt iuţi ca nişte zvârlugi. Sper să crească mari şi să-i bucure pe cei care s-au îndurat de aceste sufleţele mici şi drăgălaşe.

DSC06612Cine-i mic şi bea lăptic? 🙂

DSC06613Suntem mici, dar am învăţat să lătrăm!

DSC06630   El este Bobiţă, căţelul salvat anul trecut, mare „degustător de apă” (dacă-l mai ţineţi minte). Acum s-a făcut mare dulău şi-i cam place să „capseze” vizitatorii, aşa că, pe timpul zile stă legat. Aici îşi arată „zâmbetul cu dinţi” din dotare. 😀

DSC06627   Bobiţă şi Lizica – prietena lui cea mai bună, care patrulează prin toată curtea cu o viteză ameţitoare.  Iar la lătrat…. este mai gălăgioasă decât sirena Poliţiei!

DSC06318Parcă ar cânta la fluier! Ei, roade şi el un băţ, în joacă! 🙂

DSC06648   Uriaşul Lulu – şi el adoptat de pe stradă. Un câine serios, care latră rar şi gros şi care are o forţă de temut. Dar este cel mai recunoscător câine din lume, căci nu uită că a fost salvat de la moarte, de pe stradă.

DSC06614   Seniorul Ţuchi – marele şef de haită al curţii, despre care am să vă scriu mai multe altă dată, căci a împlinit deja 14 ani de când slujeşte familia noastră cu toată dragostea lui de căţel. Este sufletul întregii curţi şi toată lumea îl iubeşte. Un câine deosebit de bun şi devotat.

   Promit să vă mai scriu despre câinii părinţilor mei. Nu este zi în care ei să nu aducă bucurie în sufletele celor care au ales să-i iubească şi să-i îngrijească. Ce-ar fi lumea aceasta fără aceste fiinţe minunate? Avem nevoie de aceste vietăţi, care ne fac viaţa mai frumoasă.

   Să aveţi o săptămână cât mai bună! 🙂