Micii somnoroși

WP_20170527_11_56_35_Pro

   V-am tot povestit aici despre cățelușii din curtea părinților mei. În fiecare an avem parte de câte o serie nouă de lătrăcioși simpatici. Anul acesta sunt cinci blănoși tare drăgălași, care au învățat repede lecția că locul lor este lângă ușa de la intrare. Acolo trebuie să păzească proprietatea și tot acolo ei ştiu sigur că vor primi multe bunătăți.

  După ce s-au ospătat, oboseala îşi spune cuvântul, iar un somnic este numai bun. Mai ales când sunt atent supravegheaţi de prietena lor – găinuşa cea moţată, care nu-i scapă din ochi nicio clipă, precum se vede.

Sufleţele drăgălaşe!

WP_20170527_11_56_43_Pro

WP_20170527_11_56_29_Pro

WP_20170527_11_56_47_Pro

WP_20170528_12_17_33_Pro

Nu-i așa că sunt frumoasă ? 🙂

Țuchi

DSC02884

Țuchi  (6 ianuarie 2000 – 5 iulie 2016)

   Ne-a mai părăsit un prieten din familia necuvântătoarelor din ograda părinților…  Și nu unul oarecare, ci cel mai apropiat suflețel dintre toți membrii familiei. Țuchi nu a fost „doar” un câine, alături de ceilalți vajnici apărători ai curții. El a fost băiatul nostru și suflețelul cel mai iubitor și credincios al casei. Vreme de 16 ani, a făcut parte din familie cum nici n-am crezut că poate fi un lătrător ca el. Iată ce scriam despre el anul trecut, aici. Nu-mi vine să cred că s-a stins așa de repede. Avea o vârstă venerabilă, iar auzul îl lăsase cam tare, dar nu dădea deloc semne de bătrânețe grea. În numai câteva zile, slăbiciunea avea să-l doboare și să ni-l răpească din mijlocul nostru… Mama ne-a sunat pe toți ca să ne spună că Țuchi….nu mai este printre noi, ca să ne bucure cu lătratul lui vesel. Am lăcrimat cu toți după el, căci casa părintească va fi mai pustie fără dragul de el, iar atunci când vom merge pe acolo, nu va mai fi Țuchiță care să ne întâmpine cu bucurie la poartă, căci el ne simțea încă de departe că venim… Îl vom păstra în amintire cu mult dor.

   La revedere, prieten drag!

DSC03735

Lulu (Lolică)

DSC04819 Loli

   De când am deschis acest blog, am tot pomenit aici de prietenii necuvântători din ograda părinților mei. Tot felul de orătănii drăgălașe, care ne-au umplut viața cu prezența lor, bucurându-ne în fel și chip. Iar atunci când au venit pe lume noi membrii ai familiei, am adus la cunoștință cu bucurie evenimentul! 😀 Numai că, viața ne încearcă și cu evenimente mai puțin plăcute, mai ales când vine vorba de „despărțirea” de suflețelele dragi pe care le-am avut prin preajmă ani de zile.

   Ieri ne-a părăsit un membru de nădejde al echipei de pază și protecție din curtea noastră: Vânjosul Lulu, căruia i-am zis și Lolică, atunci când era cățelandru, s-a stins după o grea suferință. De vreo doi ani, am observat la el o crispare de durere, atunci când îl mângâiam pe cap. Apoi am observat cum oasele din creștetul capului parcă „dispar”, iar creierul lui rămânea acoperit doar de blănița de pe cap. Am consultat mai mulți veterinari, dar nimeni nu a putut să mă lămurească ce poate să fie. Mai mult, cineva ne-a sfătuit să-l „ajutăm” să scape mai repede de durere, cu o injecție-finală. Dar cum să-i facem așa, când el a fost atât de devotat familiei noastre? În ultimele luni s-a luptat mult cu suferința lui, pe care a dus-o cu demnitate, ca un dulău viteaz ce-a fost. Atunci când ajungeam pe la părinții mei, el era primul care îmi ieșea în întâmpinare și nu mă lăsa până nu-l îmbrățișam, așa cum îi plăcea atât de mult. Când îmi punea labele din față pe umeri, aproape că mă da jos, de mare ce era.  Un prieten atât de devotat! De mine asculta cel mai mult. O să îmi lipsească mult statura lui impozantă și lătratul pe tonuri joase și mai ales prezența sa din fața casei părintești…

Lolic 2   V-am scris  aici despre cum a ajuns Lolică în curtea noastră, adunat de pe străzi de tatăl meu. A devenit membru al familiei canine, chiar în ziua în care ne părăsea cățelușa Lola (aici) – veterana de atunci a curții noastre. În doar câteva luni, dintr-un cățeluș pricăjit, s-a transformat într-un dulău de toată frumusețea, gata să „capseze” pe orice intrus care intra în curte. De aceea ziua stătea legat, pentru siguranța…vizitatorilor. Când era eliberat, așa ce mai alerga prin curte, cu salturi maiestuoase, potrivite staturii sale. A fost un câine cuminte și înțelept și un apărător de nădejde. Îmi pare tare rău după el… Nu pot să nu scriu câteva rânduri despre el, căci mi-a fost tare drag…

DSC04810

WP_20160402_14_47_00_Pro

La revedere, prieten drag!

Miercurea fără cuvinte (CCLXI)

Bucuria primei vizite la Zoo! 🙂

WP_20160423_14_17_44_Pro

WP_20160423_14_13_28_Pro

WP_20160423_13_55_52_Pro

WP_20160423_13_42_15_Pro

WP_20160423_13_42_04_Pro

WP_20160423_13_35_24_Pro

WP_20160423_13_32_51_Pro

WP_20160423_13_30_41_Pro

WP_20160423_13_27_16_Pro

WP_20160423_13_25_52_Pro

WP_20160423_13_24_31_Pro

WP_20160423_13_21_10_Pro

WP_20160423_13_16_50_Pro

WP_20160423_13_13_41_Pro

WP_20160420_16_16_44_ProMiercurea fără cuvinte” a început la Carmen și continuă aici pe pagina lui Călin.

Vă doresc o zi de miercuri minunată! 🙂

Gicuță

WP_20160403_17_03_42_Pro   Gicuță este un motănel tare special, cu o poveste care poate să ne impresioneze. Când a venit pe lume, alături de frățiorul său Motănel, care este aproape identic, nu au avut noroc de o primire prea călduroasă din partea celorlalți membrii ai familiei pisicești. Dimpotrivă! Din motive necunoscute, mama celor doi pisoi nu a mai fost acceptată de către celelalte pisici, așa că aceasta a fost nevoită să-și crească puii în grădina de legume, unde i-a adăpostit într-o cutie de carton. Orice încercare de aplanare a conflictului, s-a soldat cu eșec și certuri serioase între mâțe. Așa că, pe tot parcursul verii, cei doi motănei au crescut printre roșii, ardei și alte bunătăți din grădină. Mama mea a avut mare grijă de ei și i-a hrănit cu aceeași atenție, ca și pe pisoii din curtea casei. Micii „exilați” din grădină s-au adaptat repede cu teritoriul lor, apoi au învățat să treacă și în curtea păsărilor, iar când au vrut să vadă ce se petrece în fața casei, au ajuns acolo numai pe acoperișul casei, evitând astfel pe suratele cam urâcioase. Cel mai repede veneau la chemarea mamei mele, al cărei glas îl știau atât de bine. Numai ce îi auzeau vocea și imediat apăreau pe acoperiș, semnalând imediat prezența lor cu miorlăituri îndelungi. Și acum fac la fel, deși au crescut și sunt ditamai motanii. Dar sunt niște motani înțelepți, care au înțeles bine care este locul și teritoriul lor. Din păcate, încă de când era micuț, Gicuță a avut niște probleme la ochișori, care nu au trecut cu toate tratamentele aplicate. Astfel că atunci când boala s-a mai atenuat, am constatat că motănelul avea o cataractă severă, iar ochișorii săi verzi nu mai vedeau decât foarte puțin în jur. Acum Gicuță este aproape orb, din păcate. Când mă apropii de el, așteaptă atent să-mi audă glasul, pentru a ști dacă sunt eu.  Credeți că se descurcă mai puțin? Dimpotrivă, are o memorie fantastică și știe pe de rost traseele prin curte sau pe acoperiș. Merge cu grijă prin curte, deși îl mai tamponează câte o găină neatentă și grăbită. Dar el nu se supără și își vede de drumul său. Chiar dacă vederea nu îl mai ajută, instinctele pisicești de vânător de șoareci sunt la fel de ascuțite și-l văd de multe ori pândind pe la porumbar. Este uimitor cum s-a adaptat la situația sa atât de grea.

   Priviți-l cum se odihnește în burlanul de la streașina casei, așteptând răbdător…. chemarea la masă. Un drăgălaș! 🙂

WP_20160403_17_03_38_Pro

Ţuchi

 

Ţuchi    Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Ţuchi. El este un important membru al familiei noastre, iar anul acesta, în preajma sărbătorii de Sf. Ion, a împlinit venerabila vârstă de 15 ani! Ceea ce pentru un câine înseamnă destul de mult. Nici nu ne vine să credem că au trecut atâţia ani de când a ajuns în casa părinţilor mei, un ghemotoc mic şi gălbior, cu blăniţă moale şi nişte ochişori minunaţi. Şi ce mai scâncea în braţele fratelui meu, cel care l-a adus în familia noastră, căci încă mai tânjea după mămica lui şi după frăţiori. Mama mea l-a luat în braţe cu mult drag şi primul nume care i-a venit în gând a fost Ţuchi,  şi aşa i-a rămas numele. S-a obişnuit repede cu noua casă şi cu noua familie şi toată lumea l-a îndrăgit imediat. Chiar şi ceilalţi câini din ogradă şi chiar pisicile, căci el a fost mereu un băiat tare paşnic şi drăguţ cu toată lumea. Chiar şi când latră, el dă din coadă a veselie şi n-a muşcat niciodată pe nimeni. Chiar dacă a avut strămoşi pricepţi la vânătoare! Tatăl său – Bibicosul  – era un Teckel arţăgos, gata să „capseze” pe toată lumea, iar mama – Niruţa – era un Cocker frumos, foarte pricepută la vânătoarea de raţe, în Deltă. Din cei doi a ieşit frumosul Ţuchi, un căţel „dilicios” – vorba Sarei. 🙂

DSC04764   În toţi aceşti ani petrecuţi în casa noastră, Ţuchi a fost şi rămâne în continuare, un sufleţel minunat, atât de drăgăstos şi lipicios cu toată lumea, dar mai ales cu membrii familiei. Oricine calcă pragul casei noastre, este întâmpinat în primul rând de către Ţuchi, care aşa ce mai dă din coadă, plin de bucurie, de parcă ar vrea să spună „bun venit!” tuturor musafirilor. Cât despre copii… ce să mai spun? Este topit după cei mici, pe care îi lasă să-i facă orice, fiind mare doritor de mângâieri dar şi de… dulciuri, pe care le primeşte cu bucurie de la micuţii tovarăşi de joacă. În semn de dragoste şi recunoştinţă, tare-i mai place să-i „linguşească” pe mânuţe sau la nas, ceea ce îi amuză teribil pe micuţi. V-am arătat de mai multe ori poze cu el şi cu Sara, care abia aşteaptă, de fiecare dată când vine la bunici, să se joace cu Ţuchi cel „pupăcios”. 🙂 Şi ceilalţi verişori la fel!

DSC06614

HPIM6999   Ţuchi  a avut grijă să lase mulţi urmaşi, căci a fost mare iubăreţ la viaţa lui. Şi majoritatea au semănat cu el! Nu doar în satul părinţilor, ci şi prin satele din jur au ajuns progeniturile lui Ţuchi. Să nu cumva să se piardă stirpea cea aleasă! 🙂

   Ceea ce m-a uimit cel mai tare la acest căţel, a fost empatia sa deosebită. Ţuchi te simte imediat dacă eşti supărat sau dacă te doare ceva. Se apropie uşor şi te priveşte în ochi cu o privire care te unge la suflet. Îşi pune boticul lui pe picioarele tale şi te face să uiţi orice supărare. De câte ori nu m-a făcut el bine, când am venit cu răni sau lovituri de la diferitele treburi, iar el mi-a acordat primul ajutor aşa cum s-a priceput mai bine. De aceea îi ziceam cu drag: doctor Ţuchi! Iar el lătra vesel, bucuros că a fost de folos.

Sara

DSC06796

DSC05585Bucurie!

HPIM7193Cei mai buni prieteni! 🙂

HPIM7530      Multe aş putea să vă povestesc despre dragul de Ţuchi şi promit să o mai fac, căci el nu este doar un câine din curtea noastră, ci un adevărat membru al familiei, nelipsit la toate evenimentele, la care a fost şi el martor. Doar că nu vorbeşte, căci multe ar putea să spună. Acum a ajuns un bătrânel venerabil, dinţii au început să-i cadă, auzul să-i slăbească, dar se ţine tare, parcă vrând să ne asigure că ne va fi mereu alături, cu toată dragostea lui de căţel iubitor. Nici nu pot să-mi închipui casa părintească fără prezenţa lui minunată.

  Pentru că a fost ziua lui… îi spun aici: La mulţi ani, Ţuchi!  🙂

Familia Ham-ham

DSC06625   V-am tot povestit pe aici despre numeroasa familie căţelească din curtea părinţilor mei, mari iubitori de animale. Pe lângă cei din ogradă, fiecare cu postul şi cu misiunea sa de pază, mai sunt şi cei de la poartă, bieţi maidanezi pripăşiţi pe lângă vechea „epavă” de maşină a tatălui meu, pe care tot speră că o va duce la celebrul program „rabla”.  De mers, nu mai merge săraca, dar este tare bună pentru căţeluşii pripăşiţi pe sub ea, care păzesc bine intrarea în curte şi îşi primesc pentru asta răsplata din plin. Fiind rost de mâncare, nu mai pleacă de acolo, aşa că ei sunt echipa din exterior pentru paza curţii. Când cineva îşi exprimă dorinţa de a adopta un câine, are de unde alege, iar mama îi plasează cu bucurie la oameni buni şi primitori. Din păcate, atunci când a început agresiva campanie împotriva maidanezilor, oameni de bine din zonă, au găsit de cuviinţă să-i otrăvească pe unii dintre ei, deşi nu deranjau pe nimeni, cu nimic. Unii au reuşit să scape şi şi-au reluat misiunea de pază, la poarta curţii, după ce a trecut… urgia.

   Într-o zi, una dintre căţeluşele maidaneze a venit de undeva însoţită de cinci căţeluşi tare drăgălaşi. Cred că le-a explicat că acest loc este unul bun, unde pot să primească îngrijire. La început au fost tare sfioşi, apoi au ieşit cu îndrăzneală afară, lătrând cu voci subţirele şi vesele. Până seara, doi dintre ei au fost deja adoptaţi, urmând să fie plasaţi şi ceilalţi, căci doritori s-au găsit. I-am fotografiat, atât cât mi-au permis ei, căci sunt iuţi ca nişte zvârlugi. Sper să crească mari şi să-i bucure pe cei care s-au îndurat de aceste sufleţele mici şi drăgălaşe.

DSC06612Cine-i mic şi bea lăptic? 🙂

DSC06613Suntem mici, dar am învăţat să lătrăm!

DSC06630   El este Bobiţă, căţelul salvat anul trecut, mare „degustător de apă” (dacă-l mai ţineţi minte). Acum s-a făcut mare dulău şi-i cam place să „capseze” vizitatorii, aşa că, pe timpul zile stă legat. Aici îşi arată „zâmbetul cu dinţi” din dotare. 😀

DSC06627   Bobiţă şi Lizica – prietena lui cea mai bună, care patrulează prin toată curtea cu o viteză ameţitoare.  Iar la lătrat…. este mai gălăgioasă decât sirena Poliţiei!

DSC06318Parcă ar cânta la fluier! Ei, roade şi el un băţ, în joacă! 🙂

DSC06648   Uriaşul Lulu – şi el adoptat de pe stradă. Un câine serios, care latră rar şi gros şi care are o forţă de temut. Dar este cel mai recunoscător câine din lume, căci nu uită că a fost salvat de la moarte, de pe stradă.

DSC06614   Seniorul Ţuchi – marele şef de haită al curţii, despre care am să vă scriu mai multe altă dată, căci a împlinit deja 14 ani de când slujeşte familia noastră cu toată dragostea lui de căţel. Este sufletul întregii curţi şi toată lumea îl iubeşte. Un câine deosebit de bun şi devotat.

   Promit să vă mai scriu despre câinii părinţilor mei. Nu este zi în care ei să nu aducă bucurie în sufletele celor care au ales să-i iubească şi să-i îngrijească. Ce-ar fi lumea aceasta fără aceste fiinţe minunate? Avem nevoie de aceste vietăţi, care ne fac viaţa mai frumoasă.

   Să aveţi o săptămână cât mai bună! 🙂

„Credinciosul”

   La vârsta copilăriei, am fost foarte impresionat de o cărticică plină de poveşti minunate: „Din lumea celor care nu cuvântă” – de Emil Gârleanu. Cine nu îşi mai aminteşte de povestea „Sărăcuţul„, care era în manualele şcolare? Şi atâtea altele asemenea, care ne îndemnau să privim cu mai multă atenţie şi dragoste la fiinţele necuvântătoare de lângă noi. Şi care, de foarte multe ori, ne dau nouă, oamenilor, adevărate lecţii, din care avem multe de învăţat. Chiar dacă nu sunt la „înălţimea” fiinţei umane, prietenii necuvântători sunt de multe ori mai… umani decât cei care ar trebuie să fie un exemplu de înţelepciune şi bunătate în lumea asta. Este bine să luăm aminte mai cu atenţie la aceste fiinţe minunate de lângă noi, căci nu degeaba ne-au fost lăsate de Dumnezeu. Mai zilele trecute, am aflat despre o întâmplare pe care am vrut să o aduc şi aici. O adevărată lecţie de devotament…

maidanez 3   Nea Vasile este unul dintre vecinii părinţilor mei. Ca tot omul, are şi el gospodăria lui, plină cu de toate orătăniile necesare la casa omului. Pe lângă ograda găinilor, ca paznic de nădejde avea un câine – Lăbuş.  Numai că, din motive numai de el ştiute, blănosul s-a schimbat din păzitor în… vânător de găini! Cum prindea câte una prin preajmă, haţ! şi-i făcea de petrecanie. Spre disperarea stăpânului, care a hotărât să-l îndepărteze pe amatorul de găini proaspete. Nedorind să-l omoare (unii aşa procedează!), nea Vasile s-a gândit să-l ducă la câmp, unde avea o bostană cu pepeni şi alte legume. L-a lăsat acolo să păzească pepenii, iar de mâncare îi aducea la câteva zile. Lăbuş a înţeles că a fost pedepsit pentru „degustările” lui şi a vrut să demonstreze cât este de vrednic, lătrând cu năduf pe toţi cei care treceau pe acolo. A venit toamna şi roadele s-au strâns de pe ogoare, iar oamenii si-au adus acasă recoltele bogate. Gândind că „pofticiosul” Lăbuş ar putea să revină la năravurile cam neortodoxe, nea Vasile a hotărât să-l lase la câmp, la vechea bostană. Toamna şi-a intrat în drepturile ei, afară vremea s-a răcorit din ce în ce mai tare şi întreaga natură se pregătea de iarnă. Lăbuş… era la datorie şi păzea câmpul gol, deşi era liber să plece oriunde vedea cu ochii, iar satul nu era prea departe. Când mai treceau, din când în când oameni pe la câmp, îl zăreau pe vrednicul Lăbuş la post şi îi spuneau lui nea Vasile că îl aşteaptă câinele să-l ia acasă. Dar… omul nu l-a mai dorit în curtea lui pe killerul găinilor. A trecut şi iarna cu geruri şi zăpezi bogate, iar pe câmpuri nu s-a mai dus nimeni. Este anotimpul când toate se odihnesc, înainte de un nou an de muncă şi rodire.

   A venit primăvara şi oamenii au început să roiască la munca ogoarelor. Trebuiau pregătite pentru semănat şi noi recolte. Nişte tractorişti au trecut şi prin zona vechilor bostane şi au văzut cu uimire că le iese în cale o arătare de câine, dând din coadă bucuros că vede şi el oameni, după atâtea luni de singurătate, petrecute într-un bârlog pe care şi l-a făcut singur, săpând cu labele în pământ. Cum o fi supravieţuit acolo, singur, fără hrană…. numai bietul de el ştie, dar nu şi-a părăsit postul de pază! Parcă a vrut să demonstreze că problema cu găinile a fost doar un accident  nefericit. Iar el este un câine de nădejde!

– Uite măi, câinele lui Vasile! Ăsta a stat la bostană toată iarna şi a păzit locul! – a exclamat cu uimire unul dintre oameni. L-a chemat la el pe bietul câine şi i-a dat o bucată de pâine, pe care, flâmândul de el, a înfulecat-o dintr-o înghiţitură. L-a luat apoi în tractor şi, după ce a terminat munca, l-a dus acasă. Unde credeţi că i-a făcut culcuşul? La găini! 🙂 Dar Lăbuş învăţase lecţia şi nici măcar nu se mai uita înspre ele. Când nea Vasile a aflat de câinele lui, a vrut să-l ia înapoi, acasă, dar salvatorul nici nu a vrut să audă, căci avea nevoie de un câine aşa de devotat. Iar Lăbuş şi-a slujit noul stăpân din toată inima lui de căţel.

   Mai rar atâta credincioşie şi statornicie la oameni….

 

Wordless Wednesday (CXXXVIII)

 Prietenie…

DSC05588

DSC05585

DSC05584

DSC05581

“Miercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen.

O zi de miercuri frumoasă!  🙂

Bibilica

DSC04734  V-am tot scris pe aici despre căţeii din ograda părinţilor mei. Neam numeros de lătrăcioşi, la care s-au adăugat în fiecare an noi membri. Atât din „producţia proprie„, cât şi dintr-aceia adoptaţi de pe stradă. O adevărată echipă de paznici de nădejde pentru toată curtea. Vă puteţi închipui cum este când vreo 10 câini (uneori au fost şi mai mulţi!) încep să latre ca la comandă, pe diferite tonalităţi. 🙂

  Meritul deosebit în perpetuarea familiei l-a avut Bibilica  o căţeluşă mică de statură, dar tare prolifică şi devotată misiunii de înmulţire a neamului căţelesc. În fiecare an a avut grijă ca 5-6 căţeluşi să ducă mai departe stirpea cea aleasă. Au fost ani când „recolta” a fost dublă, primăvara şi toamna! Mai rar am văzut la un câine atâta dăruire şi grijă maternă. Făcând o sumară socoteală, în cei 11 ani de viaţă, Bibilica a făcut peste 70 de căţeluşi. Unul mai frumos ca altul. Pe foarte mulţi i-aţi putut admira aici, pe acest blog. Mama mea a avut grijă ca toţi să ajungă pe mâini bune, la oameni care i-au adoptat cu drag, ştiut fiind renumele de „mici şi răi” pentru progeniturile Bibilicăi. Ea însăşi a fost sufletul acestei familii de paznici, căci era cea mai simţitoare dintre câini, lătratul ei subţire răsunând toată noapte prin toate colţurile curţii, pe unde inspecta cu multă grijă şi vrednicie. Ceilalţi, urmându-i îndemnul, îi ţineau isonul, într-un veritabil concert de lătrături. De-asta i-am şi spus Bibilica, pentru că de mică a fost iute şi gălăgioasă, ca şi bibilicile… cu pene. 🙂

DSC04735   Mică de statură, dar foarte iute, cu urechile ei veşnic ridicate, Bibilica şi-a îndeplinit atât de bine misiunea. Cu câteva zile în urmă, şi-a părăsit postul din ograda păsărilor şi a venit la uşa casei, vrând parcă să spună ceva stăpânilor pe care i-a slujit cu devotament atâţia ani. Astăzi de dimineaţă, Bibilica a părăsit această lume. A găsit-o mama, lângă uşa casei, cu urechile ridicate, parcă vrând să ne asigure pe toţi că ne-a păzit casa cu aceeaşi devoţiune, până în ultima clipă a vieţii ei. Am lăcrimat cu toţi, atunci când am aflat vestea morţii Bibilicăi.  Un sufleţel minunat şi bun…

DSC02264

DSC02975