Vrăbiuțe

IMG_20190723_153026   Pe cât sunt de micuțe  și fragile, pe atât de viteze și curioase sunt vrăbiuțele pe care le întâlnim la tot pasul. Gălăgioase foc, micile ciripitoare se apropie de oameni de câte ori au ocazia, mai ales dacă prin preajmă sunt și bunătăți la care poftesc și ele. Chiar dacă nu toate sunt  bune pentru micile păsărele! 😀

   Le-am surprins în câteva ipostaze destul de amuzante. Cu…. bere și înghețată! Dar cel mai tare mi-a plăcut cum mă priveau, parcă știind bine că nimeni nu le va face ceva rău. Sunt minunate toate aceste făpturi ale Domnului!

IMG_20190725_120329

IMG_20190725_120334

IMG_20190725_120338

Vrabiute

Miercurea fără cuvinte (CDXII)

Ipostaze canine cu… Bobiță! 🙂

oznor

oznor

oznor

oznor„Miercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen.

Toate cele bune, dragi prieteni! 🙂

Despărțire…

Lulu    Cu ani în urmă, vă scriam aici despre Lulu. Un câine deosebit, un adevărat luptător cu provocările vieții, un exemplu de tenacitate și curaj. Și un prieten minunat pentru membrii familiei lui. Astăzi am aflat că bravul de Lulu a plecat din această lume, după ce și-a îndeplinit din plin datoria sa de apărător de nădejde și prieten al oamenilor dragi. După ani de zile, când fac parte efectiv din viața noastră, momentul despărțirii de aceste suflete dragi este greu, căci au reușit să se lipească de inima celor care i-au primit cu drag în viața lor. Am să pun aici cuvintele Manuelei – prietena lui Lulu (nu cred că se potrivește cuvântul „stăpân”). Gânduri atât de emoționante, care te fac să lăcrimezi, chiar dacă  nu l-ai văzut niciodată pe Lulu…

   „Cand mai aud prin jur faimoasele cuvinte: “e doar un câine” mi se activează toți vulcanii din lumea asta …. pentru ca pentru mine ai fost un suflet si o inima care m-a învățat ce este demnitatea, cum trebuie sa fii mereu cu capul in sus si cum trebuie sa ai mereu curaj sa înfrunți dificultățile si obstacolele vieții. Atâta demnitate ai avut in tine încât niciodată nu te-ai lăsat luat in brațe si compătimit pentru ca aveai doar 3 lăbuțe, ne-ai schimbat viata in bine, ne-ai arătat cum trebuie trăită fiecare clipa, plină de aventura si plină de bucurie, acum dormi liniștit, ți-ai recuperat in sfârșit lăbuța pierdută in acel stupid accident, acum 14 ani, acum poți alerga liniștit după pisici si vrăbii, poți sări si mai repede pe masa, ca sa ajungi la pulpa de pui abia scoasă din cuptor si nu sa o furi si sa scapi …. ci sa o mănânci liniștit la masa …. poți sa corectezi lucrările copiilor având lângă tine cafeaua si un dop de pix pentru ronțăit…. poți sa dormi in minusculul spațiu dintre salteaua patului si structura lui , cu elasticul de par între dinti , sa sforăi liniștit si sa mai si vorbești din cand in cand … poți sa alergi după mașina vecinului si să-i musti cauciucul …. sa alergi repede la geamul din bucatarie, sa sari pe colțar si sa te uiți in jos de la etaj, cand auzi mașina mea ca se oprește in fata blocului … poți sa te sui liniștit la volan si cu geamul dat in jos sa scoți capul afara si sa râzi cu limba scoasă pana la cot !… poți in sfârșit sa te îmbrățișezi cu tata, il adorai atât de mult si era singurul care putea sa îți faca baie, aveai ochi numai pentru el … poți sa vii repede repede de afara si sa o iei la goana spre baie si sa sari in cada sa te spăl pe lăbuțe pentru ca așa făceai mereu …. intrai “încaltat” si lăsai urme peste tot… bombaneam dar nu te opreai … poți sa mănânci cu atâta zgomot ciorbița plină de legume pana cand cureți farfuria si lucește …. poți sa dai inspirație la oameni si sa scrie despre tine așa cum a facut deja un [vecin de cartier] care te vedea mereu la plimbare cu mama …. mama pe care ai vindecat-o si nu mai lua pastile pentru durere de oase pentru ca tu dormeai pe piciorul ei, sub plapuma, ascuns de tot de nici botul nu ți se vedea… poți sa fii liniștit ca nu o sa mai auzi vreun anunț la radio sau tv ca te-ai pierdut … poți sa mănânci cu sora mea împărțind la 2 un pateu cald cu brânza …. poți sa ne împingi jos din pat ca sa îți faci spațiu sa dormi…. sau poți sa te uiți la mama si să-i spui din privire ca perna ta e strâmba si nu poți sa dormi bine … poți sa iubești si sa fii iubit de toți pe care ii vei cunoaște acolo SUS… POȚI … pentru ca TU EȘTI LULU ! FRUMUSEȚEA MEA DIVINA ! La revedere LULU NOSTRU!”

Lulu (09-12-2003 ~ 17-09-2018).

Miercurea fără cuvinte (CCCXXXVI)

Cei ce ne însoțesc…

DSC00153

DSC00244

DSC00242

 

DSC00234

DSC00270

DSC00011

DSC00264„Miercurea fără cuvinte” a început la Carmen și continuă aici, pe pagina lui Călin.

Numai bine vă doresc! 🙂

Micii somnoroși

WP_20170527_11_56_35_Pro

   V-am tot povestit aici despre cățelușii din curtea părinților mei. În fiecare an avem parte de câte o serie nouă de lătrăcioși simpatici. Anul acesta sunt cinci blănoși tare drăgălași, care au învățat repede lecția că locul lor este lângă ușa de la intrare. Acolo trebuie să păzească proprietatea și tot acolo ei ştiu sigur că vor primi multe bunătăți.

  După ce s-au ospătat, oboseala îşi spune cuvântul, iar un somnic este numai bun. Mai ales când sunt atent supravegheaţi de prietena lor – găinuşa cea moţată, care nu-i scapă din ochi nicio clipă, precum se vede.

Sufleţele drăgălaşe!

WP_20170527_11_56_43_Pro

WP_20170527_11_56_29_Pro

WP_20170527_11_56_47_Pro

WP_20170528_12_17_33_Pro

Nu-i așa că sunt frumoasă ? 🙂

Țuchi

DSC02884

Țuchi  (6 ianuarie 2000 – 5 iulie 2016)

   Ne-a mai părăsit un prieten din familia necuvântătoarelor din ograda părinților…  Și nu unul oarecare, ci cel mai apropiat suflețel dintre toți membrii familiei. Țuchi nu a fost „doar” un câine, alături de ceilalți vajnici apărători ai curții. El a fost băiatul nostru și suflețelul cel mai iubitor și credincios al casei. Vreme de 16 ani, a făcut parte din familie cum nici n-am crezut că poate fi un lătrător ca el. Iată ce scriam despre el anul trecut, aici. Nu-mi vine să cred că s-a stins așa de repede. Avea o vârstă venerabilă, iar auzul îl lăsase cam tare, dar nu dădea deloc semne de bătrânețe grea. În numai câteva zile, slăbiciunea avea să-l doboare și să ni-l răpească din mijlocul nostru… Mama ne-a sunat pe toți ca să ne spună că Țuchi….nu mai este printre noi, ca să ne bucure cu lătratul lui vesel. Am lăcrimat cu toți după el, căci casa părintească va fi mai pustie fără dragul de el, iar atunci când vom merge pe acolo, nu va mai fi Țuchiță care să ne întâmpine cu bucurie la poartă, căci el ne simțea încă de departe că venim… Îl vom păstra în amintire cu mult dor.

   La revedere, prieten drag!

DSC03735

Lulu (Lolică)

DSC04819 Loli

   De când am deschis acest blog, am tot pomenit aici de prietenii necuvântători din ograda părinților mei. Tot felul de orătănii drăgălașe, care ne-au umplut viața cu prezența lor, bucurându-ne în fel și chip. Iar atunci când au venit pe lume noi membrii ai familiei, am adus la cunoștință cu bucurie evenimentul! 😀 Numai că, viața ne încearcă și cu evenimente mai puțin plăcute, mai ales când vine vorba de „despărțirea” de suflețelele dragi pe care le-am avut prin preajmă ani de zile.

   Ieri ne-a părăsit un membru de nădejde al echipei de pază și protecție din curtea noastră: Vânjosul Lulu, căruia i-am zis și Lolică, atunci când era cățelandru, s-a stins după o grea suferință. De vreo doi ani, am observat la el o crispare de durere, atunci când îl mângâiam pe cap. Apoi am observat cum oasele din creștetul capului parcă „dispar”, iar creierul lui rămânea acoperit doar de blănița de pe cap. Am consultat mai mulți veterinari, dar nimeni nu a putut să mă lămurească ce poate să fie. Mai mult, cineva ne-a sfătuit să-l „ajutăm” să scape mai repede de durere, cu o injecție-finală. Dar cum să-i facem așa, când el a fost atât de devotat familiei noastre? În ultimele luni s-a luptat mult cu suferința lui, pe care a dus-o cu demnitate, ca un dulău viteaz ce-a fost. Atunci când ajungeam pe la părinții mei, el era primul care îmi ieșea în întâmpinare și nu mă lăsa până nu-l îmbrățișam, așa cum îi plăcea atât de mult. Când îmi punea labele din față pe umeri, aproape că mă da jos, de mare ce era.  Un prieten atât de devotat! De mine asculta cel mai mult. O să îmi lipsească mult statura lui impozantă și lătratul pe tonuri joase și mai ales prezența sa din fața casei părintești…

Lolic 2   V-am scris  aici despre cum a ajuns Lolică în curtea noastră, adunat de pe străzi de tatăl meu. A devenit membru al familiei canine, chiar în ziua în care ne părăsea cățelușa Lola (aici) – veterana de atunci a curții noastre. În doar câteva luni, dintr-un cățeluș pricăjit, s-a transformat într-un dulău de toată frumusețea, gata să „capseze” pe orice intrus care intra în curte. De aceea ziua stătea legat, pentru siguranța…vizitatorilor. Când era eliberat, așa ce mai alerga prin curte, cu salturi maiestuoase, potrivite staturii sale. A fost un câine cuminte și înțelept și un apărător de nădejde. Îmi pare tare rău după el… Nu pot să nu scriu câteva rânduri despre el, căci mi-a fost tare drag…

DSC04810

WP_20160402_14_47_00_Pro

La revedere, prieten drag!

Miercurea fără cuvinte (CCLXI)

Bucuria primei vizite la Zoo! 🙂

WP_20160423_14_17_44_Pro

WP_20160423_14_13_28_Pro

WP_20160423_13_55_52_Pro

WP_20160423_13_42_15_Pro

WP_20160423_13_42_04_Pro

WP_20160423_13_35_24_Pro

WP_20160423_13_32_51_Pro

WP_20160423_13_30_41_Pro

WP_20160423_13_27_16_Pro

WP_20160423_13_25_52_Pro

WP_20160423_13_24_31_Pro

WP_20160423_13_21_10_Pro

WP_20160423_13_16_50_Pro

WP_20160423_13_13_41_Pro

WP_20160420_16_16_44_ProMiercurea fără cuvinte” a început la Carmen și continuă aici pe pagina lui Călin.

Vă doresc o zi de miercuri minunată! 🙂

Gicuță

WP_20160403_17_03_42_Pro   Gicuță este un motănel tare special, cu o poveste care poate să ne impresioneze. Când a venit pe lume, alături de frățiorul său Motănel, care este aproape identic, nu au avut noroc de o primire prea călduroasă din partea celorlalți membrii ai familiei pisicești. Dimpotrivă! Din motive necunoscute, mama celor doi pisoi nu a mai fost acceptată de către celelalte pisici, așa că aceasta a fost nevoită să-și crească puii în grădina de legume, unde i-a adăpostit într-o cutie de carton. Orice încercare de aplanare a conflictului, s-a soldat cu eșec și certuri serioase între mâțe. Așa că, pe tot parcursul verii, cei doi motănei au crescut printre roșii, ardei și alte bunătăți din grădină. Mama mea a avut mare grijă de ei și i-a hrănit cu aceeași atenție, ca și pe pisoii din curtea casei. Micii „exilați” din grădină s-au adaptat repede cu teritoriul lor, apoi au învățat să treacă și în curtea păsărilor, iar când au vrut să vadă ce se petrece în fața casei, au ajuns acolo numai pe acoperișul casei, evitând astfel pe suratele cam urâcioase. Cel mai repede veneau la chemarea mamei mele, al cărei glas îl știau atât de bine. Numai ce îi auzeau vocea și imediat apăreau pe acoperiș, semnalând imediat prezența lor cu miorlăituri îndelungi. Și acum fac la fel, deși au crescut și sunt ditamai motanii. Dar sunt niște motani înțelepți, care au înțeles bine care este locul și teritoriul lor. Din păcate, încă de când era micuț, Gicuță a avut niște probleme la ochișori, care nu au trecut cu toate tratamentele aplicate. Astfel că atunci când boala s-a mai atenuat, am constatat că motănelul avea o cataractă severă, iar ochișorii săi verzi nu mai vedeau decât foarte puțin în jur. Acum Gicuță este aproape orb, din păcate. Când mă apropii de el, așteaptă atent să-mi audă glasul, pentru a ști dacă sunt eu.  Credeți că se descurcă mai puțin? Dimpotrivă, are o memorie fantastică și știe pe de rost traseele prin curte sau pe acoperiș. Merge cu grijă prin curte, deși îl mai tamponează câte o găină neatentă și grăbită. Dar el nu se supără și își vede de drumul său. Chiar dacă vederea nu îl mai ajută, instinctele pisicești de vânător de șoareci sunt la fel de ascuțite și-l văd de multe ori pândind pe la porumbar. Este uimitor cum s-a adaptat la situația sa atât de grea.

   Priviți-l cum se odihnește în burlanul de la streașina casei, așteptând răbdător…. chemarea la masă. Un drăgălaș! 🙂

WP_20160403_17_03_38_Pro

Ţuchi

 

Ţuchi    Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Ţuchi. El este un important membru al familiei noastre, iar anul acesta, în preajma sărbătorii de Sf. Ion, a împlinit venerabila vârstă de 15 ani! Ceea ce pentru un câine înseamnă destul de mult. Nici nu ne vine să credem că au trecut atâţia ani de când a ajuns în casa părinţilor mei, un ghemotoc mic şi gălbior, cu blăniţă moale şi nişte ochişori minunaţi. Şi ce mai scâncea în braţele fratelui meu, cel care l-a adus în familia noastră, căci încă mai tânjea după mămica lui şi după frăţiori. Mama mea l-a luat în braţe cu mult drag şi primul nume care i-a venit în gând a fost Ţuchi,  şi aşa i-a rămas numele. S-a obişnuit repede cu noua casă şi cu noua familie şi toată lumea l-a îndrăgit imediat. Chiar şi ceilalţi câini din ogradă şi chiar pisicile, căci el a fost mereu un băiat tare paşnic şi drăguţ cu toată lumea. Chiar şi când latră, el dă din coadă a veselie şi n-a muşcat niciodată pe nimeni. Chiar dacă a avut strămoşi pricepţi la vânătoare! Tatăl său – Bibicosul  – era un Teckel arţăgos, gata să „capseze” pe toată lumea, iar mama – Niruţa – era un Cocker frumos, foarte pricepută la vânătoarea de raţe, în Deltă. Din cei doi a ieşit frumosul Ţuchi, un căţel „dilicios” – vorba Sarei. 🙂

DSC04764   În toţi aceşti ani petrecuţi în casa noastră, Ţuchi a fost şi rămâne în continuare, un sufleţel minunat, atât de drăgăstos şi lipicios cu toată lumea, dar mai ales cu membrii familiei. Oricine calcă pragul casei noastre, este întâmpinat în primul rând de către Ţuchi, care aşa ce mai dă din coadă, plin de bucurie, de parcă ar vrea să spună „bun venit!” tuturor musafirilor. Cât despre copii… ce să mai spun? Este topit după cei mici, pe care îi lasă să-i facă orice, fiind mare doritor de mângâieri dar şi de… dulciuri, pe care le primeşte cu bucurie de la micuţii tovarăşi de joacă. În semn de dragoste şi recunoştinţă, tare-i mai place să-i „linguşească” pe mânuţe sau la nas, ceea ce îi amuză teribil pe micuţi. V-am arătat de mai multe ori poze cu el şi cu Sara, care abia aşteaptă, de fiecare dată când vine la bunici, să se joace cu Ţuchi cel „pupăcios”. 🙂 Şi ceilalţi verişori la fel!

DSC06614

HPIM6999   Ţuchi  a avut grijă să lase mulţi urmaşi, căci a fost mare iubăreţ la viaţa lui. Şi majoritatea au semănat cu el! Nu doar în satul părinţilor, ci şi prin satele din jur au ajuns progeniturile lui Ţuchi. Să nu cumva să se piardă stirpea cea aleasă! 🙂

   Ceea ce m-a uimit cel mai tare la acest căţel, a fost empatia sa deosebită. Ţuchi te simte imediat dacă eşti supărat sau dacă te doare ceva. Se apropie uşor şi te priveşte în ochi cu o privire care te unge la suflet. Îşi pune boticul lui pe picioarele tale şi te face să uiţi orice supărare. De câte ori nu m-a făcut el bine, când am venit cu răni sau lovituri de la diferitele treburi, iar el mi-a acordat primul ajutor aşa cum s-a priceput mai bine. De aceea îi ziceam cu drag: doctor Ţuchi! Iar el lătra vesel, bucuros că a fost de folos.

Sara

DSC06796

DSC05585Bucurie!

HPIM7193Cei mai buni prieteni! 🙂

HPIM7530      Multe aş putea să vă povestesc despre dragul de Ţuchi şi promit să o mai fac, căci el nu este doar un câine din curtea noastră, ci un adevărat membru al familiei, nelipsit la toate evenimentele, la care a fost şi el martor. Doar că nu vorbeşte, căci multe ar putea să spună. Acum a ajuns un bătrânel venerabil, dinţii au început să-i cadă, auzul să-i slăbească, dar se ţine tare, parcă vrând să ne asigure că ne va fi mereu alături, cu toată dragostea lui de căţel iubitor. Nici nu pot să-mi închipui casa părintească fără prezenţa lui minunată.

  Pentru că a fost ziua lui… îi spun aici: La mulţi ani, Ţuchi!  🙂