Ţuchi

 

Ţuchi    Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Ţuchi. El este un important membru al familiei noastre, iar anul acesta, în preajma sărbătorii de Sf. Ion, a împlinit venerabila vârstă de 15 ani! Ceea ce pentru un câine înseamnă destul de mult. Nici nu ne vine să credem că au trecut atâţia ani de când a ajuns în casa părinţilor mei, un ghemotoc mic şi gălbior, cu blăniţă moale şi nişte ochişori minunaţi. Şi ce mai scâncea în braţele fratelui meu, cel care l-a adus în familia noastră, căci încă mai tânjea după mămica lui şi după frăţiori. Mama mea l-a luat în braţe cu mult drag şi primul nume care i-a venit în gând a fost Ţuchi,  şi aşa i-a rămas numele. S-a obişnuit repede cu noua casă şi cu noua familie şi toată lumea l-a îndrăgit imediat. Chiar şi ceilalţi câini din ogradă şi chiar pisicile, căci el a fost mereu un băiat tare paşnic şi drăguţ cu toată lumea. Chiar şi când latră, el dă din coadă a veselie şi n-a muşcat niciodată pe nimeni. Chiar dacă a avut strămoşi pricepţi la vânătoare! Tatăl său – Bibicosul  – era un Teckel arţăgos, gata să „capseze” pe toată lumea, iar mama – Niruţa – era un Cocker frumos, foarte pricepută la vânătoarea de raţe, în Deltă. Din cei doi a ieşit frumosul Ţuchi, un căţel „dilicios” – vorba Sarei. 🙂

DSC04764   În toţi aceşti ani petrecuţi în casa noastră, Ţuchi a fost şi rămâne în continuare, un sufleţel minunat, atât de drăgăstos şi lipicios cu toată lumea, dar mai ales cu membrii familiei. Oricine calcă pragul casei noastre, este întâmpinat în primul rând de către Ţuchi, care aşa ce mai dă din coadă, plin de bucurie, de parcă ar vrea să spună „bun venit!” tuturor musafirilor. Cât despre copii… ce să mai spun? Este topit după cei mici, pe care îi lasă să-i facă orice, fiind mare doritor de mângâieri dar şi de… dulciuri, pe care le primeşte cu bucurie de la micuţii tovarăşi de joacă. În semn de dragoste şi recunoştinţă, tare-i mai place să-i „linguşească” pe mânuţe sau la nas, ceea ce îi amuză teribil pe micuţi. V-am arătat de mai multe ori poze cu el şi cu Sara, care abia aşteaptă, de fiecare dată când vine la bunici, să se joace cu Ţuchi cel „pupăcios”. 🙂 Şi ceilalţi verişori la fel!

DSC06614

HPIM6999   Ţuchi  a avut grijă să lase mulţi urmaşi, căci a fost mare iubăreţ la viaţa lui. Şi majoritatea au semănat cu el! Nu doar în satul părinţilor, ci şi prin satele din jur au ajuns progeniturile lui Ţuchi. Să nu cumva să se piardă stirpea cea aleasă! 🙂

   Ceea ce m-a uimit cel mai tare la acest căţel, a fost empatia sa deosebită. Ţuchi te simte imediat dacă eşti supărat sau dacă te doare ceva. Se apropie uşor şi te priveşte în ochi cu o privire care te unge la suflet. Îşi pune boticul lui pe picioarele tale şi te face să uiţi orice supărare. De câte ori nu m-a făcut el bine, când am venit cu răni sau lovituri de la diferitele treburi, iar el mi-a acordat primul ajutor aşa cum s-a priceput mai bine. De aceea îi ziceam cu drag: doctor Ţuchi! Iar el lătra vesel, bucuros că a fost de folos.

Sara

DSC06796

DSC05585Bucurie!

HPIM7193Cei mai buni prieteni! 🙂

HPIM7530      Multe aş putea să vă povestesc despre dragul de Ţuchi şi promit să o mai fac, căci el nu este doar un câine din curtea noastră, ci un adevărat membru al familiei, nelipsit la toate evenimentele, la care a fost şi el martor. Doar că nu vorbeşte, căci multe ar putea să spună. Acum a ajuns un bătrânel venerabil, dinţii au început să-i cadă, auzul să-i slăbească, dar se ţine tare, parcă vrând să ne asigure că ne va fi mereu alături, cu toată dragostea lui de căţel iubitor. Nici nu pot să-mi închipui casa părintească fără prezenţa lui minunată.

  Pentru că a fost ziua lui… îi spun aici: La mulţi ani, Ţuchi!  🙂

Familia Ham-ham

DSC06625   V-am tot povestit pe aici despre numeroasa familie căţelească din curtea părinţilor mei, mari iubitori de animale. Pe lângă cei din ogradă, fiecare cu postul şi cu misiunea sa de pază, mai sunt şi cei de la poartă, bieţi maidanezi pripăşiţi pe lângă vechea „epavă” de maşină a tatălui meu, pe care tot speră că o va duce la celebrul program „rabla”.  De mers, nu mai merge săraca, dar este tare bună pentru căţeluşii pripăşiţi pe sub ea, care păzesc bine intrarea în curte şi îşi primesc pentru asta răsplata din plin. Fiind rost de mâncare, nu mai pleacă de acolo, aşa că ei sunt echipa din exterior pentru paza curţii. Când cineva îşi exprimă dorinţa de a adopta un câine, are de unde alege, iar mama îi plasează cu bucurie la oameni buni şi primitori. Din păcate, atunci când a început agresiva campanie împotriva maidanezilor, oameni de bine din zonă, au găsit de cuviinţă să-i otrăvească pe unii dintre ei, deşi nu deranjau pe nimeni, cu nimic. Unii au reuşit să scape şi şi-au reluat misiunea de pază, la poarta curţii, după ce a trecut… urgia.

   Într-o zi, una dintre căţeluşele maidaneze a venit de undeva însoţită de cinci căţeluşi tare drăgălaşi. Cred că le-a explicat că acest loc este unul bun, unde pot să primească îngrijire. La început au fost tare sfioşi, apoi au ieşit cu îndrăzneală afară, lătrând cu voci subţirele şi vesele. Până seara, doi dintre ei au fost deja adoptaţi, urmând să fie plasaţi şi ceilalţi, căci doritori s-au găsit. I-am fotografiat, atât cât mi-au permis ei, căci sunt iuţi ca nişte zvârlugi. Sper să crească mari şi să-i bucure pe cei care s-au îndurat de aceste sufleţele mici şi drăgălaşe.

DSC06612Cine-i mic şi bea lăptic? 🙂

DSC06613Suntem mici, dar am învăţat să lătrăm!

DSC06630   El este Bobiţă, căţelul salvat anul trecut, mare „degustător de apă” (dacă-l mai ţineţi minte). Acum s-a făcut mare dulău şi-i cam place să „capseze” vizitatorii, aşa că, pe timpul zile stă legat. Aici îşi arată „zâmbetul cu dinţi” din dotare. 😀

DSC06627   Bobiţă şi Lizica – prietena lui cea mai bună, care patrulează prin toată curtea cu o viteză ameţitoare.  Iar la lătrat…. este mai gălăgioasă decât sirena Poliţiei!

DSC06318Parcă ar cânta la fluier! Ei, roade şi el un băţ, în joacă! 🙂

DSC06648   Uriaşul Lulu – şi el adoptat de pe stradă. Un câine serios, care latră rar şi gros şi care are o forţă de temut. Dar este cel mai recunoscător câine din lume, căci nu uită că a fost salvat de la moarte, de pe stradă.

DSC06614   Seniorul Ţuchi – marele şef de haită al curţii, despre care am să vă scriu mai multe altă dată, căci a împlinit deja 14 ani de când slujeşte familia noastră cu toată dragostea lui de căţel. Este sufletul întregii curţi şi toată lumea îl iubeşte. Un câine deosebit de bun şi devotat.

   Promit să vă mai scriu despre câinii părinţilor mei. Nu este zi în care ei să nu aducă bucurie în sufletele celor care au ales să-i iubească şi să-i îngrijească. Ce-ar fi lumea aceasta fără aceste fiinţe minunate? Avem nevoie de aceste vietăţi, care ne fac viaţa mai frumoasă.

   Să aveţi o săptămână cât mai bună! 🙂

„Credinciosul”

   La vârsta copilăriei, am fost foarte impresionat de o cărticică plină de poveşti minunate: „Din lumea celor care nu cuvântă” – de Emil Gârleanu. Cine nu îşi mai aminteşte de povestea „Sărăcuţul„, care era în manualele şcolare? Şi atâtea altele asemenea, care ne îndemnau să privim cu mai multă atenţie şi dragoste la fiinţele necuvântătoare de lângă noi. Şi care, de foarte multe ori, ne dau nouă, oamenilor, adevărate lecţii, din care avem multe de învăţat. Chiar dacă nu sunt la „înălţimea” fiinţei umane, prietenii necuvântători sunt de multe ori mai… umani decât cei care ar trebuie să fie un exemplu de înţelepciune şi bunătate în lumea asta. Este bine să luăm aminte mai cu atenţie la aceste fiinţe minunate de lângă noi, căci nu degeaba ne-au fost lăsate de Dumnezeu. Mai zilele trecute, am aflat despre o întâmplare pe care am vrut să o aduc şi aici. O adevărată lecţie de devotament…

maidanez 3   Nea Vasile este unul dintre vecinii părinţilor mei. Ca tot omul, are şi el gospodăria lui, plină cu de toate orătăniile necesare la casa omului. Pe lângă ograda găinilor, ca paznic de nădejde avea un câine – Lăbuş.  Numai că, din motive numai de el ştiute, blănosul s-a schimbat din păzitor în… vânător de găini! Cum prindea câte una prin preajmă, haţ! şi-i făcea de petrecanie. Spre disperarea stăpânului, care a hotărât să-l îndepărteze pe amatorul de găini proaspete. Nedorind să-l omoare (unii aşa procedează!), nea Vasile s-a gândit să-l ducă la câmp, unde avea o bostană cu pepeni şi alte legume. L-a lăsat acolo să păzească pepenii, iar de mâncare îi aducea la câteva zile. Lăbuş a înţeles că a fost pedepsit pentru „degustările” lui şi a vrut să demonstreze cât este de vrednic, lătrând cu năduf pe toţi cei care treceau pe acolo. A venit toamna şi roadele s-au strâns de pe ogoare, iar oamenii si-au adus acasă recoltele bogate. Gândind că „pofticiosul” Lăbuş ar putea să revină la năravurile cam neortodoxe, nea Vasile a hotărât să-l lase la câmp, la vechea bostană. Toamna şi-a intrat în drepturile ei, afară vremea s-a răcorit din ce în ce mai tare şi întreaga natură se pregătea de iarnă. Lăbuş… era la datorie şi păzea câmpul gol, deşi era liber să plece oriunde vedea cu ochii, iar satul nu era prea departe. Când mai treceau, din când în când oameni pe la câmp, îl zăreau pe vrednicul Lăbuş la post şi îi spuneau lui nea Vasile că îl aşteaptă câinele să-l ia acasă. Dar… omul nu l-a mai dorit în curtea lui pe killerul găinilor. A trecut şi iarna cu geruri şi zăpezi bogate, iar pe câmpuri nu s-a mai dus nimeni. Este anotimpul când toate se odihnesc, înainte de un nou an de muncă şi rodire.

   A venit primăvara şi oamenii au început să roiască la munca ogoarelor. Trebuiau pregătite pentru semănat şi noi recolte. Nişte tractorişti au trecut şi prin zona vechilor bostane şi au văzut cu uimire că le iese în cale o arătare de câine, dând din coadă bucuros că vede şi el oameni, după atâtea luni de singurătate, petrecute într-un bârlog pe care şi l-a făcut singur, săpând cu labele în pământ. Cum o fi supravieţuit acolo, singur, fără hrană…. numai bietul de el ştie, dar nu şi-a părăsit postul de pază! Parcă a vrut să demonstreze că problema cu găinile a fost doar un accident  nefericit. Iar el este un câine de nădejde!

– Uite măi, câinele lui Vasile! Ăsta a stat la bostană toată iarna şi a păzit locul! – a exclamat cu uimire unul dintre oameni. L-a chemat la el pe bietul câine şi i-a dat o bucată de pâine, pe care, flâmândul de el, a înfulecat-o dintr-o înghiţitură. L-a luat apoi în tractor şi, după ce a terminat munca, l-a dus acasă. Unde credeţi că i-a făcut culcuşul? La găini! 🙂 Dar Lăbuş învăţase lecţia şi nici măcar nu se mai uita înspre ele. Când nea Vasile a aflat de câinele lui, a vrut să-l ia înapoi, acasă, dar salvatorul nici nu a vrut să audă, căci avea nevoie de un câine aşa de devotat. Iar Lăbuş şi-a slujit noul stăpân din toată inima lui de căţel.

   Mai rar atâta credincioşie şi statornicie la oameni….

 

Wordless Wednesday (CXXXVIII)

 Prietenie…

DSC05588

DSC05585

DSC05584

DSC05581

“Miercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen.

O zi de miercuri frumoasă!  🙂

Bibilica

DSC04734  V-am tot scris pe aici despre căţeii din ograda părinţilor mei. Neam numeros de lătrăcioşi, la care s-au adăugat în fiecare an noi membri. Atât din „producţia proprie„, cât şi dintr-aceia adoptaţi de pe stradă. O adevărată echipă de paznici de nădejde pentru toată curtea. Vă puteţi închipui cum este când vreo 10 câini (uneori au fost şi mai mulţi!) încep să latre ca la comandă, pe diferite tonalităţi. 🙂

  Meritul deosebit în perpetuarea familiei l-a avut Bibilica  o căţeluşă mică de statură, dar tare prolifică şi devotată misiunii de înmulţire a neamului căţelesc. În fiecare an a avut grijă ca 5-6 căţeluşi să ducă mai departe stirpea cea aleasă. Au fost ani când „recolta” a fost dublă, primăvara şi toamna! Mai rar am văzut la un câine atâta dăruire şi grijă maternă. Făcând o sumară socoteală, în cei 11 ani de viaţă, Bibilica a făcut peste 70 de căţeluşi. Unul mai frumos ca altul. Pe foarte mulţi i-aţi putut admira aici, pe acest blog. Mama mea a avut grijă ca toţi să ajungă pe mâini bune, la oameni care i-au adoptat cu drag, ştiut fiind renumele de „mici şi răi” pentru progeniturile Bibilicăi. Ea însăşi a fost sufletul acestei familii de paznici, căci era cea mai simţitoare dintre câini, lătratul ei subţire răsunând toată noapte prin toate colţurile curţii, pe unde inspecta cu multă grijă şi vrednicie. Ceilalţi, urmându-i îndemnul, îi ţineau isonul, într-un veritabil concert de lătrături. De-asta i-am şi spus Bibilica, pentru că de mică a fost iute şi gălăgioasă, ca şi bibilicile… cu pene. 🙂

DSC04735   Mică de statură, dar foarte iute, cu urechile ei veşnic ridicate, Bibilica şi-a îndeplinit atât de bine misiunea. Cu câteva zile în urmă, şi-a părăsit postul din ograda păsărilor şi a venit la uşa casei, vrând parcă să spună ceva stăpânilor pe care i-a slujit cu devotament atâţia ani. Astăzi de dimineaţă, Bibilica a părăsit această lume. A găsit-o mama, lângă uşa casei, cu urechile ridicate, parcă vrând să ne asigure pe toţi că ne-a păzit casa cu aceeaşi devoţiune, până în ultima clipă a vieţii ei. Am lăcrimat cu toţi, atunci când am aflat vestea morţii Bibilicăi.  Un sufleţel minunat şi bun…

DSC02264

DSC02975

Negricioşii! (Life in Pictures)

DSC04901

   O nouă „echipă” de căţeluşi a apărut în curtea părinţilor! Semne bune anul are, dacă am început cu aşa „recoltă” bună, nu? Şi sunt doar… primii pe anul ăsta!

   Au alergat după găini şi s-au murdărit de noroi şi în urechi, dar ce mai contează? Numai joaca este de ei! Ca nişte copii. Sufleţele dragi şi minunate, care ne bucură viaţa! 🙂

DSC04884

DSC04887

DSC04888

DSC04889

DSC04890

Life in Pictures – ideea lui Costin Comba.

Vă doresc să începeţi o săptămână frumoasă!

Miţu (Life in Pictures)

    Miţulică este un motănel tare simpatic şi jucăuş. Dar şi foarte manierat. La uşa casei unde locuieşte, aşteaptă întotdeauna, răbdător, să fie poftit înăuntru.  Aşa precum puteţi vedea şi în aceste poze. A simţit că vine cineva să-i aducă ceva bun. 🙂

Life in Pictures – ideea lui Costin Comba. Vă doresc să începeţi o săptămână cât mai bună! 🙂

Bibica

    De curând, am descoperit în curtea părinţilor mei, un nou membru al numeroasei familii de câini din ogradă. Venerabila Bibilica, despre care am tot pomenit pe aici, a mai făcut un pui (doar unul!) pe care mama – responsabilă cu „botezarea” tuturor lighioanelor din curte –  a numit-o… Bibica. Un ghemotoc mic, cu păr scurt şi o faţă atât de drăgălaşă. Toată ziua aleargă prin curtea păsărilor, alergând găinile sau fugind după mămica ei. De câteva zile, a mai primit o tovarăşă de joacă – pe Negruţa – un ghemotoc ciufulit  de blană, adus de pe stradă, unde fusese părăsită. Cât e ziua de lungă, ele nu ştiu decât de joacă.

    Sufleţele dragi şi nevinovate!

– Oi fi eu mică, dar o să mă fac mare!

– Ham, ham! Nu-i aşa că sunt frumoasă?

– Nu mă prinzi!

– Stai numai puţin, să mă scarpin la urechea asta! 🙂

Mămica şi Negruţa.

– Eu vă păzesc curtea! Să ştiţi! 🙂

Life in Pictures – ideea lui Costin Comba. Vă doresc o duminică frumoasă şi să începeţi o săptămână cât mai bună!

Rândunele

    De câţiva ani, pe scara blocului nostru, o familie de rândunele şi-a făcut cuib, aducând pe lume mai multe generaţii de puişori simpatici. În fiecare primăvară, după o lungă călătorie din îndepărtatele ţări calde, pe unde îşi petrec vremea, în timp ce pe aici iarna stăpâneşte, drăgălaşele rândunele se întorc acasă bucuroase, ciripind gălăgioase, căutându-şi cuibul de anul trecut. Iar dacă s-a întâmplat să nu-l mai găsească (deh, ce grijă mai au unii să facă „curăţenie”!), ele n-au disperat, ci cu răbdare şi-au clădit o nouă căsuţă, gata să fie cămin primitor pentru o nouă serie de puişori. Chiar aşa s-a întâmplat şi în acest an, când şi-au clădit cuibuşorul pe nişte fire, lăsate la întâmplare de nişte „specialişti”. După ce au terminat construcţia, mama-rândunică s-a apucat de clocit, nerăbdătoare să-şi împlinească datoria de perpetuare a vieţii, aşa cum a rânduit dintru începuturi Creatorul. După câteva săptămâni de aşteptare, într-o dimineaţă am zărit la marginea cuibuşorului două căpşoare pufoase şi zburlite, după care au mai apărut încă două. Mama şi Tata nu mai pridideau cu mâncarea, căci micuţii cu ochii închişi şi „caş la gură”, au crescut incredibil de repede, devenind în scurt timp tare gălăgioşi şi nerăbdători să primească păpica. De cum intrau pe fereastra lăsată larg deschisă, micuţii ţipau cu-atâta foc, căscând larg  nişte cioculeţe mereu înfometate. Aşa cum i-am fotografiat azi, sunt mari şi frumoşi, aproape gata de prima decolare – momentul magic când micuţii puişori vor gusta din plin miracolul libertăţii, scrutând cu aripioarele lor tinere înaltul cerului senin. Dacă toată ziua părinţii nu mai prididesc cu aprovizionarea puilor veşnic înfometaţi, abia după apusul soarelui îi văd odihnindu-se, săracii, pe o ţeavă din apropierea cuibului, unde nu mai au loc, din cauza voinicilor care au crescut atât de frumos. 🙂

    Fiinţe minunate! Ca toate vietăţile lăsate de Dumnezeu pe-acest pământ! De la fiecare avem atâtea de învăţat câte ceva. Căci toate sunt lăsate cu un rost pe pământ.

Emoţionante poveşti de viaţă cu rândunele…

Vă doresc un sfârşit de săptămână minunat!

Despre Lulu

    Vă povesteam aici despre Lulu – un căţel simpatic şi viteaz din cartierul nostru, un adevărat exemplu de tenacitate, pe care ni-l oferă un prieten necuvântător nouă, oamenilor. Cu toată infirmitatea lui, căci după un accident de maşină a rămas fără un picior, Lulu este un câine mândru şi tare semeţ îşi mai ţine capul pe sus, atunci când iese cu stăpâna la plimbare. Abia am reuşit să-i fac câteva fotografii, căci n-avea el timp de aşa ceva. Câine serios!

    Ţopăind în trei lăbuţe, Lulu a reuşit să treacă victorios prin viaţă, chiar şi atunci când mulţi nu i-ar mai fi dat nicio şansă. De câte ori noi, oamenii, nu ne lăsăm doborâţi de încercări cu mult mai mici? Şi cât de repede nu ne pierdem curajul în faţa greutăţilor vieţii? Lulu şi ceilalţi asemeni lui, atât de mulţi în lumea asta – prietenii necuvântători, ne dau o veritabilă lecţie de viaţă!