Mache și Sache

dav   Într-o grădină din apropiere de locuința noastră, mă întâmpină în fiecare dimineața două personaje simpatice, cu care mă „salut” de fiecare dată când trec pe acolo. Un câine negru, frumos și foarte lătrăcios, paznic de nădejde al curții lui și prietenul său de nedespărțit – un…. gâscan ciufulit și foarte sâsâit. Cum vă spuneam, câinele patrulează de zor în perimetrul său, încât a făcut cărări bătute pe lângă garduri. Numai că, de la o vreme încoace, în patrulările sale rapide îi ține companie și acest gâscan, care nu se lasă deloc mai prejos la viteză.  Când îl vezi cum fuge în urma câinelui, „lipa-lipa” cu tălpile lui portocalii, nu poți să nu zâmbești. Iar dacă latră câinele, face și el o hărmălaie de numa`- numa`: ga, ga, ga! Cineva se amuza într-o zi de acest cuplu simpatic, zicând: „măi, măi, gâscanul ăsta se crede câine!

   Și cum pe câine am auzit că-l strigă stăpânii Michi sau Mache, m-am gândit că „sâsâitului” i s-ar potrivi numele de Sache. Mache și Sache! Frumos, nu? Lui Mache îi mai aduc câte un os dimineața și e tare bucuros. Nu mai mă latră demult, căci știe că-l așteaptă surprize gustoase de la mine. Acum trebuie să-i aduc ceva și lui Sache, altfel cum? 🙂 Și uitați, așa îmi încep eu diminețile, cu acești prieteni dragi…. necuvântători!

dav

Anunțuri

Miercurea fără cuvinte (CCCXXXVI)

Cei ce ne însoțesc…

DSC00153

DSC00244

DSC00242

 

DSC00234

DSC00270

DSC00011

DSC00264„Miercurea fără cuvinte” a început la Carmen și continuă aici, pe pagina lui Călin.

Numai bine vă doresc! 🙂

Recoltă nouă!

    Vă spuneam şi în alte dăţi despre căţeluşa noastră- Bibilica – că este foarte „harnică” şi puioasă. Două „recolte” pe an! De parcă s-ar îngriji să nu se piardă „neamul cel ales”! 🙂 Şi în această primăvară ne-a dăruit încă o serie de cinci căţeluşi tare frumoşi. Abia ce le-au dat ochii de câteva zile. Şi sunt aşa de rotofei… Staţi să-i vedeţi ce nebunii vor face în foarte scurt timp!

Primul lătrat! 😀

Published in: on 24/05/2011 at 12:50 pm  Comments (12)  
Tags: , ,

Prieteni

Sunt sufletele de lângă noi. Prieteni cu suflet cald, cu inima mereu aproape, dăruindu-ne clipe de adevărată bucurie. De multe ori mai.. umani decât oamenii, mai sinceri, mai devotaţi, mai iertători, mai apropiaţi de sufletul nostru, prietenii necuvântători ne sunt dăruiţi de Cel de Sus pentru a ne face viaţa mai frumoasă, mai bogată, mai plină… Să ne mai mirăm că tocmai de la aceste făpturi ale Domnului învăţăm adesea să fim mai…oameni? Că ne dau lecţii nouă, oamenilor, lăsaţi de Creator să conducem lumea cu înţelepciune? Ceea ce…nu prea reuşim…Deşi tare ne mai împăunăm cu (ne)priceperea noastră, în faţa celor mai „neînsemnaţi” decât noi.

Am scris aici de mai multe ori despre animăluţele la care ţin atât de mult. Fiinţe dragi, suflete calde. Când vezi cum te privesc în ochi, cum te urmăresc cu privirea, cum te cunosc de bine, cum te iubesc din toată inimioara lor, şi-ar face orice ca să te bucure, să îţi arate toată dăruirea lor….nu poţi să nu le dăruieşti, la rândul tău, iubire. Şi-i laşi să ţi se lipească de suflet şi rămân acolo pentru totdeauna.

Prieteni dragi…

Dac-ar putea să vorbească….uitaţi ce ne-ar spune!

„Brunetul” din prima poză este Zorro (fain căţel!), iar blănosul de mai sus este Tigruţ! Nu prea ştie să zâmbească în poze, dar e un mare jucăuş!

Pufa şi Lulu, pe vremea când „copilăreau” prin ogradă! Astăzi…sunt dulăi pe cinste! Dar la fel de puşi pe joacă şi taaare iubitori. Nu uită că au fost adoptaţi… de pe stradă! Acum sunt membri deplin ai „familiei”.  🙂

Îmbrăţişare…

Pufuleţ

V-am mai povestit despre căţeluşa mea Bibilica, cea care ne-a umplut ograda de căţei drăgălaşi. Azi a venit rândul lui Pufuleţ, ultimul membru al familiei canine, pe care vi-l prezint cu drag. El face parte din … recolta de toamnă! Din păcate, a rămas singurel, fără compania celorlalţi frăţiori, care au fost foarte bolnăviori.

Pufuleţ este un ghemotoc de blană, pufos şi moale, cu ochişorii negri ca două măsline. Şi, pe deasupra, lătrăcios foc! Glasul lui subţire răsună în curte ca un clopoţel! Iar mama-Bibilica îi veghează cu grijă orice mişcare. Doar e …odorul ei!

Un drăgălaş de căţel!

Aici e puţin cam timorat de … acrobaţia de pe o buturugă! 🙂

Atent la tot ce se petrece în jur!

Pufuleţ şi mămica lui!

Lolică şi Pufiţa

Sunt momente în viaţă când privirea şi inima ne sunt atrase cu putere de privirea unor animăluţe de pe stradă, pe care dintr-o dată ni le dorim alături, numai pentru noi. Privirea aceea care te mişcă la suflet, atât de serioasă, rugătoare, care parcă te imploră să îl iei acasă, te poate face să iei o decizie pe care să nu o regreţi niciodată. Pentru că acel sufleţel pe care îl salvezi de la o pieire sigură, din jungla străzii, din ne-grija altora, nu-şi va uita niciodată salvatorul. Va fi trup şi suflet numai pentru el, cu o recunoştinţă şi o dăruire cum rar poţi să vezi.

Lolică în primele lui zile în noua familie

De când mă ştiu am avut mulţi câini. Iubesc câinii. Pentru drăgălăşenia, inteligenţa, devotamentul şi răbdarea lor. Pentru cum ştiu să-ţi fie alături, uneori mai bine şi decât oamenii. În vara acestui an, pe lângă liota şi aşa mare din ograda noastră, ne-am trezit într-o zi cu un nou locatar: un căţeluş mic şi jigărit, cu o privire sfâşietor de tristă. Tata l-a luat de pe stradă, după ce o maşină tocmai era să-l calce, el neştiind să se ferească de aceste pericole. Când s-a văzut în curtea mare, pe un teritoriu necunoscut, a scâncit puţin, după care a început să-şi miroasă teritoriul. L-a rândul său a fost repede mirosit şi studiat de mai vechii locuitori ai ogrăzii, care l-au acceptat pe micul lor tovarăş. În ziua în care a fost adus, pleca spre o lume mai bună căţeluşa Lolica, bătrâna noastră păzitoare, după o grea suferinţă. În amintirea ei, i-am pus micuţului numele de … Lolică sau Loli, nume pe care l-a acceptat imediat şi la care răspunde cu un lătrat vesel.

„Las’ că mă fac eu mare!”

Nu aş putea să spun acum ce culoare avea pe atunci. Blăniţa îi era tare ponosită, de un alb-cenuşiu indefinit. Îi plângeai de milă, atât de jalnic arăta. După câteva zile, am sesizat că în jurul ochilor i se conturau nişte ochelari care îi împodobesc şi acum chipul. S-a împrietenit şi cu pisicile din curte, având un bun companion de joacă în motanul Şosetuţă. Numai Bică – câine de pază „serios” – l-a mai pus la punct, enervat uneori de gimbuşlucurile juniorului. În numai câteva săptămâni, Lolică s-a înzdrăvenit văzând cu ochii.

„Seriosul” Bică

Nu au trecut decât vreo trei săptămâni şi, într-o bună zi, din geanta tatălui meu văd ivindu-se un căpşor micut foarte ciufulit, cu doi ochi negri ca două măsline. – Ăsta de unde mai este? – l-am întrebat surprins de apariţie. – Păi Lolică mai avea şi o surioară. Şi pe ea era să o calce o maşină, căci ieşise în stradă, aşa că… Când s-a văzut slobodă în curte, a început să zburde de parcă toată lumea era a ei! Lolică cel sfios a devenit un jucăuş fără pereche, vesel nevoie mare, alături de micuţa surioară pe care am botezat-o Pufiţa. Pufiţa arăta şi mai jalnic decât Loli când a fost adus. Era doar un mic ghemotoc de blană zburlită, cu aceeaşi culoare nedefinită, dintre care se iţeau doi ochişori inteligenţi şi drăgălaşi. A doua zi mi-am găsit papucii în mijlocul curţii, purtând amprentele dentare ale Pufiţei, care i-a abandonat pe motiv de …gust rău. Avea să persevereze, până ce mi-am luat alţi papuci, căci din ceilalţi rămăseseră numai tălpile!

Mica Pufiţa în primele ei zile la noi în curte

În doar câteva luni, bieţii căţeluşi jigăriţi, maidanezi salvaţi de la o moarte sigură, aveau să devină nişte veritabili dulăi, gata să pună pe fugă pe oricine ar fi îndrăznit să calce pragul curţii. Lătratul lor gros, puternic, hotărât, ţine la distanţă pe orice intrus. Curtea întreagă a devenit proprietatea celor doi paznici de nădejde. Din nişte pricăjiţi subnutriţi, aveam să vedem nişte câini în toată legea! Jocurile celor doi aveau să ne înveselească toată vara. Singurele nemulţumite au fost… pisicile, cam marginalizate din cauza prezenţei canine impozante de la uşa casei. Când erau micuţi, au primit o cutie de carton cu o carpetuţă în ea – micul lor dormitor. Crescând, atât s-au mai îngrămădit în cutie, până ce aceasta a cedat la noul gabarit al locatarilor ei.

„E cam mică cutia asta!”

Chiar dacă au crescut, în ochii lor regăsesc de fiecare dată o imensă iubire şi recunoştinţă. Când vin acasă, după o zi de muncă, ei ştiu să mă întâmpine cu lătrături voioase, gata să sară cu lăbuţele pe mine, aşteptând ca să-i mângâi. În ochişorii lor e o imensă bucurie, pe care nu mai ştiu cum să o dăruiască. Zilele trecute au trecut printr-o grea încercare a unei boli specifice câinilor la o vârstă mică. M-am temut să nu-i pierd, cu toate tratamentele urmate. Dar s-au înzdrăvenit repede şi acum sunt iarăşi puşi pe giumbuşlucuri prin toată curtea.

„Hai la joacă!”

Sunt două sufleţele dragi, care aduc atâta bucurie în jur. Dacă ar fi luaţi de către oameni cât mai mulţi căţeluşi de pe stradă, poate că numărul câinilor fără stăpân ar mai scădea. Ei nu au nicio vină. Dar dacă vă decideţi să adoptaţi un astfel de suflet, să ştiţi sigur că aţi câştigat un bun prieten, un suflet devotat, un apărător de nădejde. Nu va uita niciodată că i-aţi oferit o casă, o îngrijire, dragoste. Vă va întoarce întreit iubirea lui, aşa cum va şti el mai bine, dintr-o inimă sinceră de căţel…

„Suntem numai ochi şi urechi, atenţi la tine! Dar ne dai şi nouă un os?”

Şi o dedicaţie muzicală pentru toţi căţeluşii maidanezi care aşteaptă dragostea noastră!

Nu-i aşa că sunt frumoasă?

Mirare de căţel…