Miercurea fără cuvinte – CDLI (451)

„Scara spre cer”

Coloana-Infinitului-1

coloana-infinitului-2

coloana-infinitului-3

coloana-infinitului-6

coloana-infinitului-5

„Miercurea fără cuvinte” a început aici – pe pagina lui Carmen.

Zile bune, dragi prieteni! 🙂

Sursa foto: internet.

12 ani de la moartea lui Marin Sorescu

marin_sorescuLuna decembrie, ultima din cuprinsul unui an, este marcată de lumina sărbătorii Naşterii Domnului, pe care toţi creştinii o aşteaptă cu bucurie. Dar, pentru că existenţa noastră pe acest pământ este o împletire de evenimente pline de bucurie, cu momente mai puţin bucuroase, se cuvine să ne amintim şi de aceia care s-au mutat la Domnul în această lună decembrie.

  Anul acesta, pe 8 decembrie, s-au împlinit 12 ani de când a plecat spre Ceruri unul dintre cei mai iubiţi poeţi români contemporani, lăsând un mare gol în cultura română. Marin Sorescu – un poet fermecător prin stilul său atât plăcut, simplu şi profund. Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj – dec. 8 decembrie 1996, Bucureşti) este considerat unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani. Poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător, Sorescu şi-a făcut cunoscută opera încă din timpul vieţii, în multe ţări, de pe toate continentele. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate, bucurându-se de o reală apreciere. S-a făcut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. A ocupat şi funcţia de ministru al Culturii în  perioada 1993-1995.

Marin Sorescu a debutat în literatură în anul 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice „Singur printre poeţi“. Până la moartea sa, în 1996, avea să mai publice încă 23 de volume, devenind o personalitate marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Poeme“. Avea să mai primească această distincţie de încă 5 ori pe tot parcursul carierei sale literare. Amintim volumele sale cele mai cunoscute: „Tuşiţi“ (1970), „Suflete, bun la toate“ (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci“ (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic fermecător pe care l-a construit pornind de la lumea satului. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel, multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici („Unde fugim de acasă?“ – 1967, „Cirip-ciorap“ – 1993). Pentru activitatea sa poetică strălucită, în anul 1991 a primit celebrul Premiu Herder acordat de Universitatea din Viena.

Marin Sorescu a fost şi un renumit dramatrug. Dramaturgia sa abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia „Setea Muntelui de sare“, care cuprinde piesele „Iona“, „Paracliserul“ şi „Matca“. Autorul a abordat teme din teatrul contemporan („Există nervi“) sau din teatrul istoric („A treia ţeapă“). A scris o serie de comedii, cum ar fi „Răceala“ sau „Vărul Shakespeare“, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. „Viziunea viziunii“ şi, mai ales, „Trei dinţi din faţă“ sunt două dintre romanele sale cele mai reprezentative.

La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume – poezie, eseu, jurnal şi roman – lucrări pe care marele autor nu a mai apucat să le publice. Nu ne rămâne decât să savurăm bogăţia sufletească a unui  mare om, aşa cum se reflectă din plin în opera sa.

Scară la cer

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer – zic,

Mi se arunca de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

(aceasta este ultima poezie a poetului)