Lolica

De când mă ştiu am iubit animalele. Am trăit printre ele, am crescut având alături tot felul de orătănii, m-am învăţat cu compania lor, să le vorbesc, să încerc să le înţeleg, să mă bucur de aceste făpturi pe care Dumnezeu ni le-a lăsat ca să ne umple viaţa, să ne fie de ajutor şi avem parte şi de altceva decât egoismul omului. Numai cine ştie să aprecieze şi compania unui animal, vede viaţa într-un mod cât mai adevărat, învaţă să fie mai atent, mai altruist, mai bun. Fie că este un căţel, o pisică, un papagal, găinile şi raţele din ogradă, vaca, calul, purceluşii sau oricare alt animăluţ, viaţa alături de ei e mult mai frumoasă. În modul lor necuvântător, aceste făpturi minunate ne arată ataşamentul, credinţa, recunoştinţa, bunătatea, iertarea, dragostea. Calităţi pe care, de multe ori, oamenii nu ştiu să le arate, deşi avem pretenţia că suntem nişte fiinţe superioare. Din lumea celor care nu cuvântă avem atât de multe de învăţat! Iar de multe ori ele ajung chiar să ne dea lecţii, nouă oamenilor…

În vara acestui an, a părăsit lumea aceasta şi ograda în care a slujit cu credinţă mulţi ani, căţeluşa mea Lolica. După o bătrâneţe grea, cu multe suferinţe şi dureri chinuitoare, aveam să o găsesc într-o dimineaţă de început de iunie, dormindu-şi somnul din urmă, în coşul ei de răchită, în care îşi odihnise în ultimul timp oasele ei obosite şi bătrâne. A adormit liniştită, cu urechile ridicate, de parcă voia să mă asigure că şi după moarte ea va veghea la postul său, să fie totul în regulă, curtea bine păzită şi orice intrus repede îndepărtat prin vigilenţa pe care a arătat-o mereu, împlinindu-şi datoria de câine de pază.

A fost un câine extraordinar. Nu a uitat niciodată că a fost luată de pe stradă, când era doar un ghemotoc de blană, dintr-un şanţ, unde fusese abandonată de cine ştie cine? şi adoptată cu dragoste de toţi membrii familiei. Şi-a acceptat imediat numele de Lolica (sau Lola), la care răspundea imediat, ridicând urechile cu atenţie. Era topită după dulciuri! Ronţăia cu plăcere bomboane, mai puţin pe cele mentolate, pe care le lăsa repede jos. Îi plăcea enorm să fie mângâiată pe creştet, mai ales în ultima vreme, când vederea o cam lăsase, auzul se împuţinase şi o boală grea îi chinuia bătrânele oase, pricinuindu-i multe dureri şi suferinţe. Deşi îi era tot mai greu, aproape târându-se făcea turul curţii, pentru a ne arăta tuturor că nu a ajuns un biet câine bătrân şi inutil.

Nu pot să uit o întâmplare tragică din viaţa ei de câine. În primii ei ani de viaţă, a reuşit să iasă din curte, într-o dimineaţă de primăvară. S-a bucurat de libertatea străzii, dar numai pentru puţin timp. Cineva a văzut-o, a prins-o şi a sechestrat-o o vară întreagă, pe lângă o bostană de pepeni. Cât se va fi chinuit ca să scape de acolo…numai ea ştie! În lunile de arest la bostană, a luat obiceiul de a ronţăi ştiuleţi de porumb – singura hrană ce i-a fost oferită probabil, obicei pe care l-a păstrat şi multă vreme după acest episod. Spre toamnă a reuşit să evadeze. A străbătut câmpul întreg, printre tarlale cu tot felul de culturi agricole, a intrat în sat şi, mânată de simţurile ei ascuţite şi de indicii secrete numai de ea ştiute, a găsit strada şi casa din care plecase cu imprudenţă cu luni în urmă. A aşteptat în dreptul porţii, neîndrăznind să dea buzna în curtea care îi lipsise atât de mult. Când a fost recunoscută de cei ai casei, a intrat cu bucurie în curte, gudurându-se fericită la picioarele tuturor. În sfârşit acasă! – părea să spună prin lătratul ei voios. Din acea zi, nici nu a mai vrut să ştie de vreo ieşire la stradă! Dincolo de poarta ogrăzii, pentru ea erau numai periocole şi oameni răi. De aceea şi-a apărat cu mai multă îndârjire curtea, alungând cu lătrături, mârâituri şi chiar muşcături, pe orice străin care îndrăznea să intre pe teritoriul ei.

A fost un câine înţelept. A acceptat cu răbdare şi pe mai tinerii ei colegi de ogradă, fără să îşi arate în vreun fel superioritatea pe care vârsta ei venerabilă o impunea faţă de tineret. La fereastra camerei mele, a răsunat ani de zile lătratul ei ferm, care mă asigura că este la datorie şi că totul este în regulă.

Îmi este dor de Lolica. Ca şi de toţi ceilalţi câini pe care i-am avut şi pe care nu pot să-i uit: Azorică, Grivei, Lăbuş, Nikişor, Bobică, Coca şi ceilalţi… Suflete calde, credincioase, iubitoare…

Published in: on 21/08/2008 at 10:55 pm  Comments (6)  
Tags: , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://alexandrone.wordpress.com/2008/08/21/lola/trackback/

RSS feed for comments on this post.

6 comentariiLasă un comentariu

  1. […] pe micul lor tovarăş. În ziua în care a fost adus, pleca spre o lume mai bună căţeluşa Lolica, bătrâna noastră păzitoare, după o grea suferinţă. În amintirea ei, i-am pus micuţului […]

    Apreciază

  2. Frumos scris. Postarea ta, dedicată prietenei necuvântătoare, mi-a adus aminte de câinele nostru Bubi. A avut o viaţa la fel de aventuroasă şi a părăsit-o de mulţi ani. Totuşi eu mai văd, încă, chipul lui blând, statura masivă şi mândră (era ciobănesc mioritic carpatin) şi ochii inteligenţi. A iubit mult copiii şi i-a apărat. A primit cu stoicism şi fără să se mişte toate loviturile cu palma pe care fiica mea, foarte mică fiind le-a dat, pentru că a doborât-o din picioare. Cu capul plecat, parcă înţelegându-şi greşeala, deşi involuntară, a acceptat mustrarea, altfel blândă, pentru că un copil de aproape 2 ani nu avea forţă. Fiicei mele i-a fost cel mai bun prieten. Iar fratele meu mai mic îl privea ca un pe „frate” pe care nu l-a avut. Mergeau, hălăduind prin munţi. Fratele meu povestea cu el şi jur că înţelegea tot, sau cel puţin părea să înţeleagă 🙂

    Apreciază

    • # Mulţumesc pentru frumoasele amintiri. Într-adevăr, sunt unele animale care ni se „lipesc” de suflet şi rămân acolo pentru totdeauna. Cu felul lor de-a fi, reuşesc să ne cucerească inima definitiv. Şi sunt sigur că există o comunicare adevărată cu aceste fiinţe dragi, care nu doar că ne ascultă, dar ne şi înţeleg deplin. Aşa era şi Lolica, draga de ea.
      Mulţumesc mult pentru vizită şi pentru evocarea emoţionantă.
      O zi cât mai frumoasă! 🙂

      Apreciază

      • Mulţumesc şi eu, la rândul meu, pentru vizita pe care mi-ai făcut-o şi îţi doresc o zi frumoasă şi răcoroasă, dacă se poate 🙂

        Apreciază

      • 🙂

        Apreciază

  3. […] meu. A devenit membru al familiei canine, chiar în ziua în care ne părăsea cățelușa Lola (aici) – veterana de atunci a curții noastre. În doar câteva luni, dintr-un cățeluș […]

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: